Englezul şi Dna. Moldovan

…Pe vremea aia, Sergiu Nicolaescu îşi făcea filmele sale, cât contra, cât pro epoca etc., documentare artistice mai mult sau mai puţin teziste care care spuneau ce spuneau pentru cine pricepea ce să priceapă… Dar într-un iulie din timpul acela, pe când purtam pantaloni scurţi şi aveam genunchii însângeraţi, în scara de alături, la doamna Marcu, venea în vizită de vară fratele care nouă, copiilor, ne era prezentat drept Englezul. Un fel de Moş Crăciun în ţinută office (nu ştiam noi ce-i aia!!!), care ni se arăta de la balconul de la etajul trei cam precum azi un Mr. Joe Biden (levitând oarecum în bătrâneţile sale, cuvântând fără de prompter) şi ne spunea să fim cuminţi (n-am înţeles nici azi la ce tip de cuminţenie se referea). Brusc, deveneam atât de apatici cât să căpătăm de la el (sau de la dna Marcu?) nişte bomboane învelite în celofan, fără ca, pe moment să pricepem că marile şi adâncile seducţii popular-istorice tocmai cu bomboane se fac. De jos, noi sugeam bomboane, de sus Englezul ne făcea cu mâna ca şi cum ar fi fost o bătrână păpuşă trasă de sfori. Iar după bomboanele alea, spre a nu fi numaidecât arestaţi în casele noastre (prânz, poezii, somnic etc.), alergam la casa veche a Dnei. Moldovan care ne dădea apă (robinet ruginit peste chiuvetă de tablă) cam ca într-o schiţă repovestită de I.L. Caragiale. Dna Moldovan puţea, îi puţeau hainele şi casa, însă apa ei, din unica sa cană cu smalţul sărit, era rece, cu gust de libertate. Habar n-am ce-o fi fost în capul meu gândind atunci şi acum că în apa Dnei Moldovan găseam aşa mare dezlegare cât să nu vreau a fi prea cuminte. Bătrânica aceea (a cărei casă a rămas ca un cui de cană pentru apă înfipt în realitate) mă privea în suflet când îi sorbeam apa, n-avea treabă cu şosetele ori pulpele mele zgâriate. (Dar în vise Englezul încă mă caută, îmi cere să dorm mult, mereu cuminte să fiu într-o pădure ca aceea în care de strigi nimeni nu te mai aude. Vedeţi voi… deja-s în somn. Iar trezindu-mă zgârii litere).