Mă bucur că apar în presă ecouri de la această ediţie a acestui festival cu laude, dar adevărul trebuie să fie longeviv şi la viitoarele lui manifestări.
Ca profesor două decenii la Udeşti (a doua mea casă de suflet), singura localitate din ţară cu cel mai mare număr de scriitori, raportat la cel al locuitorilor, mă consider un privilegiat. Acolo am văzut cel mai frumos răsărit de soare de după dealul Oadeci, supranumit de către Eusebiu Camilar „Everestul” Udeştiului, acolo serile cu lună şi dimineţile cu rouă au un farmec aparte. Acolo am început să cochetez mai serios cu scrisul – până acum aproape douăzeci de cărţi, fapt pentru care Adrian Dinu Rachieru în „Emisfere de Bucovina”, volumul I, Editura Junimea, 2023, mi-a făcut plăcuta surpriză şi m-a inclus printre scriitorii udeşteni în capitolul „Popas udeştean” (p. 320-328), deşi în Preuteştii Fălticenilor am văzut lumina zilei.
În intervenţia din prima zi a festivalului am considerat că era necesară mai întâi o scurtă incursiune în spaţiul literar udeştean, ţinând cont şi de faptul că în sală erau prezenţi şi oameni din diferite colţuri ale judeţului şi din ţară. Cum era şi firesc am început enumerarea scriitorilor Gavril Rotică pe care George Călinescu, în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, îl aşază primul în capitolul „Momentul 1920”, numit şi al intimiştilor, care „a cultivat o poezie erotică şi intimistă, cu melancolii de om sănătos dar timid, preferând pădurea, liniştea, locurile ferite de oameni” (Constantin Călin), iar Mihail Sadoveanu, la o şezătoare literară din Moldova, a spus că de aici, din acest colţişor de ţară, s-a ivit primul poet al Bucovinei.
Ca om de ştiinţă, Haralambie Mihăescu a ilustrat domeniul filologiei clasice şi bizantine, abordând în unele lucrări probleme legate de structura şi evoluţia limbii latine în Dacia, în Peninsula Balcanică şi chiar mai pe larg în Europa răsăriteană. A fost lingvist şi filolog, cercetător şi specialist de renume internaţional, academician, membru al Academiei Române, opera sa a apărut în 45 de reviste din 32 de ţări.
Din aceeaşi generaţie cu Haralambie Mihăescu face parte şi Eusebiu Camilar, prozator şi poet, traducător din alte limbi, care „a fost mazilit de pe titulatura iniţială a acestui festival” (Adrian Dinu Rachieru, opera citată mai sus, p. 320) din motive încă necunoscute, un moft al cuiva, inspirându-se poate din ceea ce a precizat Nicolae Manolescu în „Poezia ieşeană contemporană”, 1978, p. 48: „Poezia lui Eusebiu Camilar ascunde intenţii profunde. Imaginile cele mai banale stau pe o cutie de rezonanţă şi versurile se umplu de o vibraţie misterioasă”.
Alt nume este Constantin Ştefuriuc, liric de o sensibilitate aparte, autor a cinci volume de versuri, un asiduu gazetar, plecat prea devreme la „masa umbrelor”.
M-am oprit apoi la Constantin Călin, un udeştean greu de egalat, cel mai mare exeget al operei lui George Bacovia cu cele trei volume „Dosarul Bacovia” însumând peste 1800 de pagini, profesor universitar, istoric şi critic literar, gazetar, prozator, autor al multor cărţi de valoare, un om cu o cultură aleasă, stabilit încă de la terminarea facultăţii la Bacău, aşa cum menţionează inspirat Adrian Dinu Ra-chieru în opera sa, p. 308: Constantin Călin în „Ţara Bacovia”. În anul 2021 a publicat volumul „Secvenţe monografice”, „eliberându-se astfel de „o restanţă” apă-sătoare, cea mai veche dintre „datoriile sale” (Adrian Dinu Rachieru, opera citată, p. 314), în care aduce la lumină lucruri inedite despre Eusebiu Camilar şi clarifică, argumentat, câteva nedreptăţi puse nejustificat pe umerii celui care, la Iaşi, la una din şedinţele revistei „Însemnări ieşene”, o cunoaşte pe Magda Isanos, căsătorindu-se în 1938. Ea a urmat Facultatea de Drept, apoi, în paralel, doi ani şi cursurile Facultăţii de Filozofie, poetă ce se înscrie printre numele de primă mărime ale liricii româneşti interbelice, trecută prea repede în lumea fără dor, la numai 28 de ani.
Am continuat cu regretatul Mircea Motrici, acea voce inconfundabilă ca reporter la postul de radio „România actualităţi”, pe care criticul literar Alex Ştefănescu l-a numit „un poet al reportajului”, iar Geo Bogza şi l-a apropiat ca prieten, simţindu-i înclinaţia deosebită spre reportajul autentic, scriindu-i pe volumul „Cartea Oltului”: „Dacă Oltul ar fi ştiut cât de frumoasă este Bucovina, şi-ar fi întors apele într-acolo”.
Un loc însemnat ocupă în spaţiul spiritual udeştean şi Liviu Popescu, iniţiatorul acestui estival, spre meritul şi onoarea lui, apoi Constantin T. Ciubotaru, un prozator prolific, un condei acid, cu unele cărţi traduse şi în alte limbi, de mult timp sudist la Roşiorii de Vede.
Se cuvin menţionate şi alte nume: Valeriu Cimpoieşu, Bogdan Niculi, Adrian Ioan Popovici, Grigore Rosniţche, stabilit la Bucureşti după absolvirea facultăţii, un condei cu har care străbate clipele, orele, zilele cu dorul de locurile copilăriei şi adolescenţei puse sub lupă şi apoi în pogoriş, într-un limbaj expresiv şi atractiv. Un talent literar despre care se va vorbi tot mai mult, apoi Mugurel Rusu, îndrăzneţ şi silitor în a ocupa un loc pe podul plutitor al literaturii de azi.
Am citit apoi un articol pe care l-am publicat cu 47 de ani în urmă, în „Zori noi”, în acea epocă numită „de aur”, la rubrica „Creion”, intitulat „La Udeşti cuvinte alese de suflet”, pentru a se vedea că nu îţi spunea nimeni ce şi cum să scrii, doar ce îţi dicta inima, apreciat de auditoriu.
Alte lucruri poate s-ar fi vrut aflate despre Udeşti, dar timpul nu a permis, totuşi am reuşit să prezint o poezie inedită, aparţinând poetei Valeria Boiculesi, udeşteană după soţ, scrisă pe fotografia cu grupul de udeşteni care au participat la înmormântarea lui Eusebiu Camilar, datată 29 august 1965, aşa cum se poate observa în imaginile de mai jos, intitulată „Finul lui Eusebiu Camilar”.
EMIL SIMION
Comentarii