De ce claxonează taxiurile, Mitică?

Prima parte zilei de ieri a fost, pentru sucevenii purtaţi de paşii unui interes de moment prin centrul oraşului reşedinţă de judeţ, condimentată de galbenul taxiurilor şi claxoanele coloanei lor, înşiruită prin traficul deja aglomerat şi fără răbdare. Pentru cel care nu a citit ştirile ultimelor zile, întrebarea „De ce claxonează taxiurile, Mitică?” a fost absolut firească, pe cât de firească a devenit parcă încremenirea societăţii româneşti în lumea scrierilor lui Caragiale.

Protestul, ce a întrunit numeroşi participanţi, viza concurenţa acerbă pe care şoferii (şi maşinile lor) încorporaţi de reţelele de ride-sharing, numite de autorităţi „operatori de transport alternativ”, o fac clasicei taximetrii autohtone, cu tot ceea ce înseamnă ea: colantarea cu galben a maşinilor, licenţe, vize şi para-vize şi, desigur, toate cheltuielile ce decurg din acestea.

Una dintre acuzele grave auzite printre claxoanele ce-şi ţipau protestul se referă şi la lipsa casei de marcat la concurenţă, adică venituri nefiscalizate care îngraşă o economie neagră în plină dezvoltare la noi cu toate eforturile (?) ANAF, fiind de dată recentă controale desfăşurate de inspectorii fiscali în cazul persoanelor fizice, inclusiv cei care fac bani în plus din activităţi de transport alternativ (prin aplicaţii tip Uber, Bolt etc.).

Nu e nevoie de vreun masterat ca să le dai dreptate şoferilor de taxi, căci pare de bun simţ ca un domeniu de activitate economică să fie guvernat de acelaşi set de reguli pentru toţi operatorii săi, indiferent de forma lor de organizare, cu atât mai mult când vorbim despre fiscalizarea veniturilor, subiect care ne afectează, prin efectele sale, pe toţi. Şi, pe de altă parte, potrivit legii, „operatorul de transport alternativ are obligaţia de a utiliza aparat de marcat electronic fiscal”.

Însă problema regulilor, în eventualitatea că sunt corecte, e una singură: ca să-şi atingă scopul, ar trebui şi respectate.

Ori aici, parcă ajungem din nou la Caragiale: „Ai puţintică răbdare, monşer…”, căci, de cele mai multe ori, la finalul unei călătorii cu taxiul, privirea ţi se pierde aţintită spre o casă de marcat teoretic funcţională, dar care nu vrea de una singură să-ţi elibereze niciun bon fiscal.

Şi atunci, parcă îţi vine să spui, clasic: „Dacă e trădare, adică dacă o cer interesele (…), fie. (…) Dar cel puţin s-o ştim şi noi!”