Scene de viaţă socială bucovineană

I.

Suceava, 1867

V-aţi întrebat vreodată cum s-a făcut încât – după aproape un secol şi jumătate de dominaţie austriacă (şi puternică influenţă galiţiano-polonă) – la 1918 populaţia Bucovinei era nu numai pregătită, ci şi hotărâtă să se reintegreze pământului moldovean, adică României? „Poveştile” pe care vi le voi aduce înaintea ochilor s-ar putea să vă ofere nişte argumente, pentru că rolul avut de educaţie – datorată unor oameni dedicaţi, şi promovată de alţi oameni cu largă viziune globală – a fost aproape permanent (cu sincope, este adevărat, dar nu de durată), astfel încât apartenenţa la neamul românesc a fost inoculată permanent, din generaţie în generaţie, alături de creşterea spirituală pe alte planuri.

Toate gazetele de peste munţi, fie că apăreau ele la Viena, Pesta, Braşov, Sibiu, Oradea, Arad, Gherla, în perioada de după 1850 beneficiau de corespondenţe bucovinene (provincia nu avea o publicaţie periodică proprie), ce aveau în atenţie, cu preponderenţă, Biserica ortodoxă orientală şi pe slujitorii români ai acesteia. Lucrul nu este de mirare, odată ce majoritatea ştiutorilor de carte (mai ales să o şi scrie!) făcea parte din categoria preoţească, iar problemele de viaţă familială şi socială erau aproape endemice. Dar, în afara reglementărilor de ordin general, în care trebuiau să ţină cont (sau să suporte) şi de ingerinţele stăpânirii austriece, partea mai limpede la minte (mai luminată) a inteligenţei locale (să-i punem aici în frunte pe fraţii Hurmuzachi, dar aceştia nu erau singurii) ştia că trebuie făcute multe alte lucruri, în afară de biserici şi şcoli. Astfel de iniţiative ne-am propus să le ilustrăm în aceste pagini, sărind în spaţiu şi în timp de la întâlniri/întruniri şcolare sau studenţeşti la alte întreprinderi culturale (sau de altă natură), în încercarea de a descoperi cam ce preocupări mai aveau oamenii ţinutului, în afara celor cuvenite gospodăriei şi bunei chivernisiri a avutului (cei care îl aveau).

Vom face începutul cu o corespondenţă (apărută în gazeta „Albina” de la Viena în 12/24 mai 1867), care ne arată că elevii suceveni mai aveau şi alte preocupări, în afară de învăţatul între pereţii şcolii:

„În 1/13 mai 1867 serbă junimea studioasă gimnazială din Suceava aşa numitul maial. Spre acest scop se constitui un comitet aranjator din studenţii claselor superioare, carele invită la participarea în serbare pe profesori şi toata inteliginţa oraşului, precum şi pe mai mulţi preoţi din ţinut. Locul petrecerii a fost vechea poiană unde prea fericiţii străbuni ai noştri îşi petreceau această zi, ce este una dintre cele mai frumoase ale primăverii. Această poiană fiind până în anul trecut proprietatea oraşului, s-a dăruit prin conclusul reprezentanţei comunale gimnaziului spre realizarea unui plantagiu (plantariu, şcoală de pomărie) amăsurat necesităţilor celor de ştiinţă ale studenţilor din studiul botanicei. – Locul acesta era cu atâta mai potrivit spre petrecerea aceasta, deoarece se află aşezat în apropierea ruinelor cetăţuii vechi a Domnitorilor moldavi, având aşadară studenţii români ocaziune de a-şi aduce aminte că calcă pre pământul străbun, ceea ce să le învioşeze şi simţimintele cele naţionale, patriotice, religioase şi morale ale străbunilor lor.

Participarea publicului la asta serbare a junimii a fost grandioasă. La două ore după amiază pornindu-se junimea gimnazială din edificiul scolastic sub conducerea corpului profesoral, în frunte cu muzica naţională, răsunând marşul „Drum bun”, începură şi oaspeţii a curge, care până către cinci ore se adunară într-un număr neaşteptat. Studenţii se produseră cu jocuri naţionale, parte asociaţi de dame, iară parte singuri; cele din urmă se remunerară cu multe aplauze de către public.

După cină, rădică d. director toast pentru Maiestatea Sa, pentru Excelenţa Sa d. episcop şi pentru toţi binevoitorii institutului, precum şi pentru întreg publicul carele a binevoit a lua parte la această serbare; iară ambii catiheţi, deodată şi profesori pentru limba română, ţinură toaste pentru junimea studioasă, dorindu-i acesteia ca să propăşească cu seriozitate în cultura naţională, căci ea este temelia fericirii viitoare a naţiunii şi a patriei.

Tactul studenţilor la astă serbare a fost prea lăudabil, demonstrând ei apriat şi în public cum că speranţa ce o are naţiunea în dânşii, de a fi oarecând conducători, nu este deşartă.

La această serbare a luat parte şi d. paroh din Părhăuţi, Giorgiu Strejac. Noi amintim de D-Sa aci cu o deosebită plăcere, pentru că D-Sa este unul din acei doi preoţi ai Bucovinei carele se ocupă cu cultivarea mătăsăritului. Acest preot prea venerabil auzind în toamna trecută de mărinimosul conclus al reprezentanţei comunale sucevene în privinţa poienei, locul petrecerii maialului, fără de a fi invitat de către cineva, s-a obligat a dărui gimnaziului cinci sute de aguzi spre cultivarea junimii într-acest ram de economie. Pentru această ofertă nu putu altă mulţămire şi mai sinceră recunoştinţă să i se hărăzească, decât că directorul gimnazial, împreună cu corpul profesoral şi cu întreaga junime, în faţa publicului numeros, îl onoră după dreptate cu un toast călduros, căruia-i urmară strigăte: Să trăiască! Să trăiască!”.

Câteva comentarii, menite să limpezească unele realităţii ale vremii bine ştiute de contemporani, dar care nouă s-ar putea să ne scape, credem că ar fi bine venite. „Instituţia” maialului (sărbătoare a primăverii, apărută cu mult înainte de faimosul „1 mai muncitoresc”, pe care l-am mai prins, unii dintre noi), pătrunsese cu câţiva ani înainte în lumea universitară vieneză şi între progeniturile românilor studioşi, ca bună modalitate de a nu-şi pierde limba şi apartenenţa la naţiune. Întâlnirea studenţilor a „făcut carieră”, fiind încurajată de o bună parte a protipendadei (şi nu numai) din capitala imperiului, care participa cu încântare (şi cu donaţii băneşti) la una dintre puţinele „conveniri” sociale româneşti ale vremii.

Maialul se pare că a fost adus în Bucovina de cunoscutul I.G. Sbiera, profesorul de română de la Cernăuţi, care evocă în scrierile sale valoarea pe care o dădeau tinerii acestei manifestări. Frumoasa iniţiativă a fost preluată, după cum am văzut, şi de studenţii (aşa erau numiţi, pe vremea aceea, elevii din clasele superioare de liceu) suceveni, pentru că la 1860 se reuşise şi înfiinţarea unui gimnaziu în fosta capitală a Moldovei. Deşi în scripte figura ca şcoală românească, directorul – nenumit în relatarea de mai sus, dar ştim că îl chema Josef Marek, un cult şi onest profesionist – era german, dar figurau şi doi preoţi cu atribuţii şi de profesori de limba română, Ion Beldeanu şi Constantin Morariu-Andrievici (1835-1875), acesta din urmă o interesantă figură a perioadei, văr cu viitorul mitropolit Silvestru şi unchi al mai cunoscutului nouă Constantin Morariu, tatăl lui Leca şi al celorlalţi Morăreni de secol XX (tânărul „Costei” a şi fost găzduit, pe perioada şcolarizării, de fratele tatălui său, aşa încât îl bănuim prezent la petrecerea relatată, odată ce studia la Suceava din 1866).

Continuând cu profesorul Morariu-Andrievici (numit, „la propunerea episcopului Eugen Hacman, cu emisul guvernului ţării din 23 August 1860 Nr. 12.274 de învăţător supleant de religiune şi de limba română”), autor de manuale didactice, profesând cu consecvenţă limba română şi în relaţiile cu autorităţile, fapt de pe urma căruia a suferit prigoană atât din partea superiorilor bisericeşti, cât şi a celor scolastici, s-a zbătut – şi a obţinut – creşterea numărului de ore de limba română pe săptămână (de la doar 2), a militat pentru procurarea de „cărţi şi opuri române”, întocmind liste cu zeci de titluri, a iniţiat şi a dus grija unei biblioteci şcolare foarte utilă şi frecventată de elevi, ceea ce făcuse şi Aron Pumnul la Cernăuţi. La doi ani după maialul relatat mai sus, catihetul este cooptat între cadrele didactice ale Institutului teologic de la Cernăuţi, petrecut cu jale de elevii şcolii sucevene:

„Plecând de aici S. Sa părintele Andrievici, junimea studioasă nu putu întrelăsa de a-l petrece până la drumul ferat, într-un mod amăsurat meritelor sale.

Înainte de cinci ore după miazăzi toată junimea stud., însoţită de vestitul lăutar sucevean Grigorie Vindereu, cu întreaga trupă muzicală a acestuia, se înfăţişă în salonul gării drumului ferat spre a-şi mai lua şi aci rămas bun de la prea demnul şi adoratul ei profesor şi conducător. Aci studentele de a VII-a cl. Gr. Grigorovici îl întâmpină cu o oraţiune în numele tuturor studenţilor, o oraţiune plină de cele mai sincere semne de amor şi mulţămită.

După aceasta corul studenţilor intonă: Mulţi ani! Apoi urmă a executa muzica diferite cântece naţionale. În timpul pauzelor iar se ţinură toaste şi oraţiuni, atât din partea studenţilor, cât şi din partea dlui profesor şi a altor domni de faţă, între carii d. J. Berger, amploiat al comunei orăşene, neromân, precum îl arată şi numele, ne înbucură printr-un toast românesc, în cele mai frumoase cuvinte şi laude — atât pentru respectivul d. profesor, cât şi pentru întreaga junime studioasă. — Înainte de 6 ore, în minutul plecării cei adunaţi esclamară cu toţii: Să trăiască mulţi şi fericiţi ani!” („Albina” din 11 nov./30 oct. 1869).

*

Povestea acestei biblioteci ne fascinează, aşa că cerem îngăduinţă de-a mai detalia, mai ales în ideea că începuturile sunt, îndeobşte, grele. După ce a exprimat dezideratul existenţei obligatorii a acesteia într-o unitate şcolară precum cea de la Suceava, în discursul de deschidere a cursurilor (ţinut în limba română – motiv de admonestare din partea oficialităţilor), catihetul Constantin Andrievici (cum era obligat să semneze la vremea aceea) revine asupra subiectului printr-o scrisoare argumentativă către Consistoriul bisericesc de la Cernăuţi, la data de 26 dec. 1860/7 ian. 1861, prin care face cunoscută şi „o consemnaţiune a acelor cărţi române cari le-am socotit mai de trebuinţă ca să se procure în aceşti doi ani, până ce se vor deschide şi clasele cele de sus ale gimnaziului” o listă de 67 de titluri care ar trebui să acopere domeniile de interes scolastic ale elevilor, grupate după cum urmează: din sfera religionară bisericească (Psaltirea în versuri de Metropolitul Dositei, Dogmatica şi morala de Melchisedec, Istoria bisericească de Veniamin, Predicile lui Petru Maior, „cari au un renume clasic”, Bazele muzicii bisericeşti de A. Pann ş.a.), morale, istorice profane (Letopiseţele de Kogălniceanu, Cronica Moldo-românilor de Dimitrie Cantemir, Cronica Moldo-românilor de Şincai, Istoria lui Petru Maior, Necrologul lui Stefan voievod, de Nenumitul, „un document vechi istoric de măreţia oratoriei române” ş.a.), geografice (Descrierea ţării Moldovei de D. Cantemir ş.a.), poezii (Eliade, Vasilie Alecsandri, Alexandrescu, Asachi, Aricescu, Văcărescu, Bolintineanu, Donici, Sion, Scavinschi etc.), filosofice, fizica şi istoria naturala, vocabulare şi gramatice.

Rezultatul zbaterilor preotului a fost că s-a aprobat achiziţionarea doar a 4 opuri (de gramatică şi vocabular), dar au apărut acţiunile benevole ale unor particulari, precum şi ale elevilor, care, după cum aflăm dintr-o suferindă corespondenţă apărută în aceeaşi gazetă „Albina”, la 31 oct./12 nov. 1871: „junimea gimnazială a întrebuinţat timpul ferielor spre a aduna în Bucovina material banal, din care apoi s-au cumpărat cărţi române”, iar „biblioteca, proprietatea studenţilor români de la gimnaziul superior sucevean, s-a înfiinţat, depunându-se opurile procurate în localităţile profesorului de limba română D. C. Andrievici, carele a denumit pre unul dintre junii studenţi de bibliotecar, având el de a înregistra toate opurile aflătoare – într-un catalog. Miercurea, sâmbăta şi dumineca erau zile destinate, întru cari junii gimnaziali aveau dreptul de a-şi împrumuta câte o carte spre lectură privată, — împrumutătorul se însemna într-un protocol anumit şi, înapoind bibliotecarului opul împrumutat, avea drept de a-şi înnoi împrumutul”.

La un moment dat, biblioteca societăţii studenţilor se afla la gazda elevului Iftimie Grigorean, de unde Const. Morariu „îşi umplea basmaua cu cărţi împrumutate din biblioteca numită” şi „zile întregi de peste săptămână şedeam apoi întins pe iarba din pomătul casei noastre şi citeam”.

Odată cu plecarea preotului Andrievici la Cernăuţi, activitatea bibliotecii, care fusese încredinţată preotului Beldeanu, stagnează, iar cărţile dispar, astfel încât „semnatarul” articolului de gazetă vine cu: „Apelul nostru cătră părintele paroh Beldeanu ca îndată să restituiască pân-la cea din urmă cărticică bibliotecii studenţilor români de la gimnaziul sucevean, sau să se legitime cum că dânsul n-are parte la înstrăinarea aceleia”. Probabil că preotul Ion Beldeanu s-a disculpat, pentru a nu atârna deasupra capului său fapta reprobabilă a „jefuirii” bibliotecii, odată ce acelaşi memorialist Const. Morariu ne spune cu claritate: „După ce am părăsit gimnaziul, societatea studenţilor a fost nimicită de românofagul director Limberger, care a sechestrat toată biblioteca ei”.