Se scrie mult?… Se scrie puţin?… Oricum, la răspunsul pe care îl dă fiecare cititor, cărţile, în general, sunt mai scumpe azi, şi la propriu, şi la figurat, ca în vremea când trăiam sub dictatură şi… sub cenzură (adică, din partea stăpânirii). Azi avem libertate, iar cel ce scrie – dacă o face din inimă şi pentru inimi – îşi este propriul său cenzor.
De ce se scrie, totuşi, foarte mult?… Azi mai mult decât ieri şi mâine mai mult decât azi, fiindcă, din toate creaţiile umane, litera tipărită are viaţa cea mai lungă, fără moarte.
Cel ce scrie e un Om curajos, cu anumite calităţi, aptitudini, talent, care încearcă să se logodească cu veşnicia. Căci slova tipărită te leagă de cele trei dimensiuni ale timpului… Prezentul – pe care îl trăim şi încercăm să-l cunoaştem, să-l înţelegem, să-l judecăm şi-l dorim mai bun; ce facem pentru el: să-l schimbăm în bine? Trecutul?… Este cel pe care nu-l mai putem schimba, Rămâne aşa cum a fost. Îl putem afla doar din arhive, din cărţi şi povestirile bătrânilor. Viitorul? Pe el l-am dori mai bun şi mai drept decât amândouă. Dar el e cel mai nesigur. Un tiran nebun ar putea preface-n ţăndări Terra în orice clipă.
…Eram frământat de-astfel de gânduri când, zilele trecute, un fost student de la Corni-Botoşani, împreună cu soaţa sa, m-au vizitat, azi fiind şi ei pensionari ca şi mine, doar ceva mai tineri.
Mi-au adus să citesc un manuscris şi, dacă-mi place, să încropesc un „Cuvânt înainte”. Doamne! Ca fost profesor al lui, m-am simţit pe cât de onorat, pe atât de împovărat. Şi-am dat multă vreme din colţ în colţ, încurcat. Era vorba de-o monografie istorico-geografică a comunei lui natale, Zamostea! Şi eu…, sărmanul, mai fusesem solicitat de un grup de autori la o carte identică, cu vreun deceniu în urmă! Şi n-am putut scăpa… Şi le-am făcut şi eu, aşa, vreo două-trei pagini – de-o… mângâiere –, cât m-am priceput. Şi-am scris ce-am ştiut în grabă. Cine era, de fapt, Omul care mă ruga?…
…Fostul meu student, Constantin P. Cojocariu, se născuse tot la Zamostea, la 19 august 1947, în familia lui Petru (1921-1999) şi Elena Cojocariu (1919-1961).
Urmase şcoala primară în satul Ciomârtan. Gimnaziul – în centrul comunal Zamostea. Liceul – la Siret. Facultatea de Istorie-Geografie la Institutul Pedagogic de 3 ani, Suceava (1965-1969).
În vara în care a absolvit, 1969, s-a şi căsătorit cu o educatoare, Gloria-Rodica Matei. Şi s-a stabilit în satul şi comuna Corni-Botoşani, la casa ei.
Şi, dacă Dumnezeu i-a binefericit cu doi copii, un băiat şi o fată, fostul meu student, ambiţios şi eminent, nu s-a oprit nici cu învăţatul. S-a gândit să fie încaltea un om împlinit, să aibă studiile superioare terminate. Aşa că a continuat, a dat diferenţe, la fără frecvenţă, la Facultatea de Geografie, la Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi (1968-1972) şi la facultatea de Istorie-Filosofie, Bucureşti (1972-1977). S-a prezentat – şi a promovat cu note „mari” – şi definitivatul (1975), gradul didactic doi (1980) şi gradul întâi (1987). Pentru rezultate foarte bune a primit şi titlul de Profesor evidenţiat (1979).
Ba, şi-a completat şi consolidat studiile profesionale şi cu nişte cursuri de masterat în anii 2000 şi 2002 în domeniile viaţă politică şi administraţie publică.
…Şi, în toţi anii aceştia care au urmat, după ce a terminat studiile la Suceava, mi-a tot dat veşti despre dânsul, încât mi-a crescut şi mie inima ca unui prieten apropiat, care se bucură ca de succesele proprii. A rămas toată viaţa un profesor umblat, căutat, implicat: ba director coordonator, ba inspector teritorial de specialitate, mereu în câte-o acţiune culturală etc.
Aşa, bunăoară, a strâns cu elevii, în timpul liber, vreo 300 de piese arheologice reprezentative din şantierele de pe raza comunei şi o colecţie de monede vechi. A elaborat şi publicat un istoric al învăţământului şi apoi o monografie a comunei Corni-Botoşani în anul 2005 – când s-au împlinit 515 ani de la prima atestare documentară a acesteia. Ministerul Învăţământului şi Educaţiei i-a acordat, în 2009, Diploma „Gheorghe Lazăr”, clasa a doua, iar când s-a pensionat, în 2010, titlul de „Profesor Evidenţiat”.
Obişnuit cu munca şi activitatea, n-a stat nicio clipă degeaba, nici după pensionare. A mai căpătat şi unele atribuţii publice, ca om priceput, pasionat, bun organizator: Societatea Scriitorilor Botoşăneni „Mihai Eminescu” l-a numit redactor în Consiliul Director al revistei „Memento Mori”.
Însă, unul dintre proiectele sale vechi, atrăgătoare, de suflet – care s-a cristalizat şi cu timpul s-a consolidat, iar în ultimii ani i-a concentrat toate frământările şi preocupările – a fost culegerea informaţiilor, confruntarea şi selectarea lor şi redactarea într-o amplă, cvasiexhaustivă şi masivă monografie închinată comunei Zamostea în care s-a născut.
Ca intelectual – făcând parte din prima generaţie care a descălţat opincile, a încălţat papucii şi s-a eliberat de robia sapei şi plugului –, devenind slujitor al şcolii, cu pantaloni largi, cu cămaşă albă şi cravată, zilnic e cutremurat când constată că satul, în care s-a născut şi a crescut, a intrat într-o criză acută. Pământul se vinde uşor, mai ales străinilor cu bani; tineretul fuge din sat ca dracul de tămâie; vitele se taie şi se vând; bătrânii, neputincioşi şi bolnavi, se sting în singurătate; doctorii fug şi ei în ţările bogate din Vest, unde primesc salarii de 7-8 ori mai mari decât în ţară; ţara a fost invadată de supermagazine pline cu mărfuri bune şi ieftine, în vreme ce ogoarele noastre produc puţin şi scump, iar jumătate rămân pârloage nelucrate, nesemănate. Oraşele noastre s-au dezindustrializat şi patronii occidentali şi-au mutat fabricile lor la noi şi ne-au ademenit inteligenţa şi forţa de muncă în ţara lor, încât cei plecaţi în statele bogate din afară depăşesc numărul celor rămaşi în ţară… Şi „după cutremurul geo-economic din anii 1985-1991, lumea fostă socialistă europeană s-a scufundat aproape în întregime, exceptând – constată tânărul istoric şi universitar Florin Pintescu – să spunem aşa China, Polonia, Cehia şi, discutabil, Ungaria, care au ajuns, din punct de vedere economic, undeva în lumea a doua, în timp ce România a rămas din punct de vedere economic „în lumea a treia” (p. 233) şi a devenit „o colonie a Uniunii Europene” (vezi: Florin Pintescu, „Politicile SUA, Germaniei şi Rusiei în spaţiul românesc (1990-2001). Consideraţii geoeconomice, geoculturale şi geostrategice” (editura Cetatea de Scaun a Târgoviştei, 2019).
Istoricul şi geograful Constantin P. Cojocariu a continuat, diversificat şi amplificat cercetarea despre comuna Zamostea şi a realizat o lucrare monumentală, care depăşeşte tot ce s-a scris până acum. Ea dovedeşte experienţa, seriozitatea, profesionalismul, meticulozitatea, caracterul ştiinţific şi pragmatic al lucrării realizate.
Astfel, în cap. I – „Cadrul natural” (p. 11 – 73) – după ce analizează pe larg caracteristicile geologice, relieful, clima, hidrografia, vegetaţia, fauna, solurile – formulează şi o sumă de concluzii bine fundamentate. De pildă: între factorii limitativi ai producţiei, autorul constată „excesul de umiditate de natură pluvială, în zona vegetaţiilor, care afectează circa 46% din suprafaţa agricolă. Ca urmare, având în vedere limitele solurilor (de calitatea a III-a), el propune factorilor de decizie, conducerii comunei, o grijă sporită pentru resursele solului: apă, păduri, păşuni, recomandând sporirea acumulărilor de apă – acolo unde cere cadrul natural – cum ar fi cazul pe afluentul Siretului – Verehia – în dreptul satului, cu 400 m înainte de vărsarea în Siret sau pe afluentul Baranca, la ieşire din pădure”, asigurându-se irigarea în vreme de secetă. Autorul propune să se asigure „irigarea a circa jumătate din suprafaţa agricolă” (p. 71).
De asemenea, pentru îmbogăţirea şi eterogenitatea fondului forestier, să se planteze unele specii valoroase de regenerarea masei lemnoase ca, de pildă, plantarea salcâmului care ar deveni şi o sursă meliferă şi ar asigura extinderea albinăritului (p. 72). Păşunile şi fâneţele deţin doar 37 ha – adică doar 9,29% faţă de 20% cât are nivelul judeţului Suceava; ar putea fi extinse în cadrul păşunilor de luncă – care au o mare putere de nutriţie şi o durată lungă de păşunat, ce se poate prelungi şi în anotimpul rece. Viitorul agriculturii – e de părere autorul – la Zamostea ar putea fi şi în stăvilirea eroziunii solului, prin refacerea pădurilor în zonele cu versanţi cu înclinare mare, prin evitarea monoculturilor, prin oprirea păşunatului neraţional etc. (p. 73).
În cap. II – „Consideraţii istorico-geografice” (p. 74-131), autorul începe cu explicaţia toponimului Zamostea – care în limba ucraineană înseamnă „după pod” – e vorba de podul Siretului (p. 74-75) şi se continuă cu o largă prezentare a mărturiilor arheologice – din antichitatea paleolitică şi în toate celelalte epoci, până la emiterea documentelor scrise în Evul mediu.
Cele scrise în text la acest capitol sunt întărite la Anexele lucrării – vezi Anexele 7-8 – care prezintă desene ale descoperirilor arheologice, rapoarte ale săpăturilor, locul şi data efectuării acestora (p. 436, 418).
Pentru primele atestări scrise ale comunei Zamostea autorul citează – tot în anexă – documentele din 12 martie 1488 şi 15 martie 1490 date de Ştefan cel Mare „pentru pomenirea sfânt-răposaţilor înaintaşi şi părinţi ai noştri, ca şi pentru sănătatea şi mântuirea noastră şi a copiilor noştri – aşa cum a dat şi întărit sfinţiei noastre episcopii de Rădăuţi… bunicul nostru Alexandru voievod: 44 biserici cu popă din ţinutul Sucevei şi 6 biserici cu popă din ţinutul Storojineţ” – printre acestea e citată şi Zamostea (p. 401-403).
Autorul clarifică avatarurile prin care a trecut Zamostea în Evul mediu – când moşia acestei aşezări era subordonată Mănăstirii Râşca, iar în 1968, noua reorganizare administrativ-teritorială o aducea la judeţul Suceava cu toate satele sale.
În cap. III – „Elemente de geografie umană” (p. 132-180) autorul abordează câteva „probleme actuale ale geografiei populaţiei”: scurt istoric al populării comunei Zamostea; de pildă, între anii 1774, după datele din arhive, Zamostea apare cu o populaţie de 1.200 de locuitori, urcă la 4.581 în 1941 şi scade la 2.993 în 2020. Autorul citează şi recensămintele din anii 1912 – cu 3.616 locuitori, 1941 – cu 4.581 şi 2011 cu 3.107 locuitori (p. 135). Sporul natural e pozitiv între 1900-1992, variind între 34 ‰ şi 11,3 ‰, apoi devine negativ, între 3,1 ‰ – şi – 4,6 ‰ până-n 2019 (p. 137).
Din anul 2000 până-n anul 2020 o parte din cetăţenii comunei Zamostea, cu deosebire tineri, se deplasează la muncă în străinătate, mai ales în Italia, Spania, Germania, Anglia, Franţa, Grecia, Canada, SUA. O parte s-a stabilit definitiv în aceste ţări, altă parte se reîntoarce temporar la sărbători. Media celor care sosesc este de 1.132 şi acelor care pleacă este de 1.536, cu o diferenţă de peste 400 de persoane în negativ. (p. 139).
Autorul oferă şi date privind structura populaţiei, compoziţia etnică, structura confesională (p. 141), structura pe vârste (p. 142-143) etc.
Interesante abordări se referă la: nivelul dezvoltării economice, economia agrară, efectivele de animale, meşteşuguri, economie forestieră, transporturi, comerţ.
Mai interesante sunt recomandările autorului de-a fi receptate şi asimilate experienţa ţărilor avansate, care practică o agricultură intensivă, adoptând „măsuri durabile” (p. 178-181). (Va urma)
MIHAI IACOBESCU
Comentarii