Interviu cu IOAN-GABRIEL CHIRAŞ, doctorand, membru în Consiliul Director al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Romănă în Bucovina
– V-aţi născut în anul 1996. Care sunt amintirile cele mai pregnante din anii copilăriei?
– Ar fi multe de povestit aici dar sunt totuşi câteva de care îmi amintesc în mod recurent. De altfel, am fost unul dintre cei care au crescut la „graniţa” dintre joaca pe afară şi statul la calculator.
Pe de altă parte „am beneficiat” şi de traiul la ţară. Când mă mai întreabă cineva de unde sunt, răspund cu o oarecare mândrie că am rădăcinile la Suceviţa. Revenind la anii copilăriei, rememorez cu drag joaca până târziu cu copiii din vecini. Fiindcă stăteam în partea de sat de după mănăstire, casele cu copii se împuţinau, dar am avut norocul să cresc alături de o gaşcă de băieţi apropiaţi de vârstă cu mine. Exista aproape în fiecare zi un program prestabilit. Vreo trei sferturi era rezervată diferitelor jocuri deja cunoscute sau inventate, pe când în sfertul rămas ne uitam la desenele care se difuzau atunci pe TVR. Regula era ca în fiecare zi să vedem desenele la unul dintre noi. Întotdeauna părinţii ne pregăteau câte ceva dulce. Eu mai aveam un plus pentru că bunicii din partea tatălui aveau cooperativă (aşa numeau toţi magazinul până l-au închis), care era în aceeaşi curte cu noi, ceea ce tot timpul însemna dulciuri şi suc pe care bunica le făcea dispărute din „inventarul” bunicului. Fiindcă am vorbit de bunici, tot de ei se leagă şi cele mai frumoase amintiri cu ocazia diferitelor sărbători. De exemplu, de Bobotează, când se serbează şi hramul bisericii vechi, al cărui patron este Sf. Ioan Botezătorul, toată familia era aşteptată la bunicul Ioan. Atmosfera de atunci era una aparte: glume, râsete, poveşti şi mâncare bună. Dar vedeta era tortul de ciocolată al bunicii, pe care îl aştepta toată lumea. Apoi, o parte a bărbaţilor se retrăgea în salon, căci avea acea notă de interbelic-postbelic, pentru a juca cărţi. in minte că abia spre sfârşit ne lăsau şi pe noi să stăm pe lângă ei şi să ne uităm. Pot să spun că familia a fost numeroasă de ambele părţi. Bunicii din partea mamei au avut şi ei mulţi copii. Fiindcă erau aşa de mulţi, eu şi fratele meu nu le puteam spune tuturor pe nume, aşa că ne limitam să spunem că mergem la „mătuşile cele multe”. La aceşti bunici tot timpul găseam ceva bun de mâncare, iar casa era plină cu parteneri de joacă, căci la atâţia fraţi, şi verişori aveam destui. Spre deosebire de alţi copii, am fost binecuvântat cu încă o pereche de bunici, ca urmare a faptului că mama a fost adoptată de un frate al bunicii. La ei am petrecut şi încă petrec mult timp de fiecare dată când vin la Suceviţa de la Iaşi. Fiindcă am fost preferatul lor încă de mic, mi-au îndeplinit cele mai multe capricii. Voi încheia totuşi aici, fiindu-le recunoscător tuturor celor pe care i-am amintit până acum.
– Care sunt oamenii cei mai importanţi din viaţa dumneavoastră?
– Pe primul loc este familia. Alături de mine se află soţia mea, Diana, care mă sprijină în tot ceea ce fac şi trece cu vederea faptul că de multe ori îmi iau prea multe activităţi deodată. Împreună o avem pe Maria-Cristiana, de la care am reînvăţat amândoi că cel mai important lucru este să pui nevoile celuilalt mai presus de ale tale. Părinţii mei au fost şi sunt şi ei o parte importantă din viaţa mea. Au făcut destule sacrificii pentru ca eu şi fratele meu să putem „face carte”. Le fel se poate spune şi despre bunici. Chiar dacă timpul a mai răpit din ei, întotdeauna caut să petrec cât mai mult timp cu cei rămaşi. Lista oamenilor importanţi din viaţa mea este mai lungă şi cred că suferă schimbări constante, pentru că sunt şi oameni pe care îi întâlneşti cu timpul şi despre care poţi spune că sunt parte din familie.
– Cum au fost anii de liceu?
– Perioada acestor ani a fost semnificativă pentru mine. Cred că a fost momentul în care am prins curajul de a mă implica pozitiv. Ca elev la CN „Eudoxiu Hurmuzachi”, pe lângă orele pline de substanţă, predate de profesori dedicaţi, am avut şansa de a face parte din diferite proiecte sau activităţi care şi-au dovedit utilitatea mai târziu. Am început stingher prin a lua parte la repetiţiile corului liceului, condus atunci chiar de dirigintele meu, Laurian Abalaşei, căuia îi port un respect profund. A urmat apoi întâlnirea cu domnul profesor de logică şi filosofie Florin-George Popovici. Modul său de a preda ne-a cucerit din start pe mine şi colegii mei. Când am intrat la liceu, clubul de dezbateri trecea printr-o reorganizare. Sub îndrumarea domnului Popovici, în ciuda faptului că nu aveam experienţă, am participat în echipă la „Tinerii Dezbat”, competiţie unde am reuşit să ajungem până la faza naţională, lucru care ne-a motivat să continuăm şi în anii următori. Au urmat şi alte competiţii din domeniul socio-umanelor, iar aici aş aminti-o şi pe doamna Beatrice Halip, profesoară de limba română, care ne-a motivat să mergem mai departe de cadrul cunoscut al orelor de la clasă. Spre sfârşitul liceului l-am cunoscut Luca Ciubotaru, absolvent al liceului, care dorea să organizeze societatea civilă din această zonă a Bucovinei. Aşa am ajuns să mă implic şi civic. Fiindcă tot s-au sărbătorit recent 150 de ani de la înfiinţarea liceului, pot spune că „Eudoxiu Hurmuzachi” a avut întotdeauna oameni de valoare, atât prin profesori, dar şi prin absolvenţii săi pe care am avut sanşa să-i cunosc.
– Cine v-a insuflat pasiunea pentru istorie?
– Cred că pasiunea pentru istorie a început de mic. Tot timpul am fost fascinat de o carte ce o vedeam în biblioteca mică a bunicilor. Când am învăţat să citesc, printre primele cărţi pe care le-am luat în mână din proprie iniţiativă a fost aceea la care mă uitam mereu. Era de fapt Biblia povestită copiilor, într-o variantă veche şi groasă, nu ceea ce ne-am aştepta să fie astăzi o carte de maxim 50 de pagini cu multe desene. În timpul liber, dacă mergeam pe undeva şi aveam posibilitatea, o luam după mine, numai pentru a reuşi să citesc măcar o poveste. Am ajuns destul de repede la concluzia că istoria e de fapt metoda prin care reuşeşti să prezinţi adevărul sub formă de poveste. Mai târziu, fiindcă mama a văzut că îmi plăceau orele de istorie, mi-a povestit că şi ei i-a plăcut încă de mică istoria, ba chiar că a vrut să se facă arheolog şi că ar fi vrut să urmeze şi studii universitare. Dacă pe ea au convins-o orele cu domnul Pintilei Jolobai, pe mine m-au convins cele cu fiul său, Alexandru Jolobai, de unde am plecat la liceu cu încrederea că se poate face carieră din istorie. Am avut noroc de profesori buni de istorie şi la liceu. Amintesc aici doamnele Ana Gabriela Pogorevici, Elena Olaru şi Otilia Hrehorciuc. Tuturor le mulţumesc pe această cale pentru încrederea şi susţinerea arătată în aceşti ani. O parte însemnată a pasiunii pentru istorie a fost reprezentată de lecturile din biblioteca liceului. Rămâneam de multe ori după ore, însă dacă prindeam ocazia, erau şi ore de la care chiuleam pentru a merge acolo. M-a iertat până acum domnul profesor de sport, căci de la ora lui lipseam cel mai mult şi mă refugiam printre rafturile de cărţi. În prezent urmez studiile de doctorat în cadrul Facultăţii de Istorie din Iaşi, ceea ce reprezintă o altă confirmare că voi mai continua cel puţin câţiva ani să fiu direct interesat de istorie.
– O întrebare inevitabilă: A existat un om providenţial în viaţa dumneavoastră?
– E un răspuns greu de dat. Aş spune mai degrabă că au fost mai mulţi oameni. Însă nu aş putea să îi numesc. Sunt de părere că Dumnezeu îţi scoate oameni în cale atunci când consideră că ai tu nevoie. De aceea cred că nu totul este întâmplător.
– Vorbiţi-ne despre pasiunile dumneavoastră…
– Pe lângă pasiunea pentru istorie din care încerc să îmi construiesc o carieră, am abordat tot timpul diferite pasiuni, probabil în funcţie de starea de spirit de atunci sau de context. Dar îmi place să mai ies din rutina zilnică prin plimbări pe munte şi dormit cu cortul. Mai citesc şi încerc să aplic tehnici de supravieţuire în sălbăticie. O altă pasiune este colecţionarea de mici antichităţi, de la buletine, insigne, poze etc. De curând, un coleg de muncă m-a introdus în lumea timbrelor şi a cărţilor poştale. Tot recent, am început să învăţ să cânt la pian, aceasta fiind o dorinţă mai veche de a mea.
– Ce planuri aveţi pentru acest an?
– În mare parte să continuu să scriu. Teza de doctorat aşteaptă, iar timpul este întotdeauna mult prea scurt. Legat de aceasta, aş vrea să particip şi la câteva conferinţe şi poate să şi public o parte din cercetare. Nici timpul cu familia nu aş vrea să îl neglijez, întrucât fetiţa este la vârsta la care are nevoie de atenţia noastră. Pe celelalte le voi lua aşa cum vin.
Consemnează MĂLINA ANIŢOAEI
Comentarii