Fidel Castro şi fosta URSS

Alături de India, un alt aliat principal al Uniunii Sovietice din Lumea a Treia, după moartea lui Nasser, a fost Cuba lui Castro.

Atunci când Fidel Castro a sosit în prima sa vizită în URSS, în 1963, primirea triumfală de care s-a bucurat demonstra faptul că reproşurile legate de criza rachetelor fuseseră date uitării. Timp de 40 de zile, Castro merge într-un turneu triumfal fără precedent în URSS, de la Leningrad (astăzi Petersburg) în Siberia. Liderul charismatic de guerilă s-a adresat unor mulţimi entuziaste adunate pe stadioane, în întreprinderi, în Piaţa Roşie, a inspectat o bază de rachete, a asistat la parada de 1 Mai, din vârful zidului Kremlinului, a primit titlul de “Erou al Uniunii Sovietice”, „Ordinul Lenin” şi o stea de aur.

Cu toate acestea, Castro i-a părut Moscovei un aliat capricios şi dificil. Mândru de a fi reuşit să cucerească puterea la Havana, pornit direct de la baza sa de guerilă, din Sierra Maestra, Fidel Castro declara rituos că singura cale spre putere a partidelor comuniste din America Latină era aşa-numita “via armada”, spre deosebire de liderii sovietici, care preferau “via pacifica”.

Prin 1966, Fidel Castro proclama erezia că Havana şi nu Moscova deţinea cheia eliberării şi victoriei asupra imperialismului. La Congresul al XXIII-lea al PCUS din acel an, delegaţia cubană a îndrăznit chiar să critice Kremlinul, pentru că nu a acordat un sprijin mai important Vietnamului de Nord. În acelaşi timp, Castro a anunţat că, datorită războiului declarat împotriva “birocratismului” şi stimulentelor materiale, Cuba înainta spre comunism mai rapid decât Uniunea Sovietică.

Pe la mijlocul anilor ’66, realizările reale ale Revoluţiei Cubane – reformele în domeniul sănătăţii şi educaţiei şi eliminarea gangsterismului – lasă loc unei retorici vane, care nu avea nicio legătură cu managementul economic stângaci şi cu intoleranţa crescândă a regimului. Însuşi Castro a recunoscut că existau 20.000 de deţinuţi politici în anul 1966.

Dar Fidel Castro a rămas la fel de fascinant pentru tinerii radicali occidentali şi din Lumea a Treia, cu aspectul său de David bărbos, luptând pe insula lui împotriva Goliatului imperialismului american. Serviciile secrete americane au contribuit la menţinerea reputaţiei eroice a lui Castro, născocind, uneori cu binecuvântarea Casei Albe, o serie întreagă de atentate bizare, niciodată duse până la capăt.

Aşa cum afirmă Hugh Thomas în lucrarea “The Cuban Revolution”, apărută la New York în 1977, “Imaginea lui Fidel Castro a fost şi mai mult influienţată prin sfârşitul tragic şi eroic a lui Che Ghevara, capturat şi executat în 1967, pe când lupta alături de guerila boliviană, şi fiind instantaneu imortalizat pe tricourile radicalilor din lumea întreagă”.

Relaţiile cubanezo-sovietice nu au fost lipsite de anumite crize. Cea mai mare a fost în 1968, când 35 de membri ai unei “microfracţiuni” promoscovite au fost condamnaţi la ani grei de temniţă, sub acuzarea de “propagandă clandestină împotriva liniei partidului şi de crime ideologice”.

Rebeliunea lui Castro s-a încheiat cu ameninţarea unui colaps economic, combinată cu avertismentele fratelui său Raul că o întârziere de trei luni în expedierea petrolului din câmpurile petrolifere de la Baku ar putea sufoca economia cubană.

În 1968, din cauza presiunii exercitate de URSS asupra lui Fidel Castro, prin reducerea drastică a exporturilor de petrol în Cuba, fabricile de zahăr se apropie inexorabil de colaps.

În atari condiţii, Fidel Castro îşi schimbă atitudinea faţă de invazia Cehoslovaciei de către URSS alături de state membre ale Tratatului de la Varşovia, fiind de acord cu “Doctrina Brejnev”.

Fidel Castro declara: “Lagărul socialist are dreptul de a preveni contrarevoluţia pe o cale sau alta… Considerăm acest fapt ca fiind esenţial”.

Astfel Castro şi-a refăcut creditul la Moscova; în schimbul loialităţii sale, Uniunea Sovietică s-a angajat să susţină economia cubană.

La ea acasă, Revoluţia Cubană îmbătrânea în mod vizibil. În toamna anului 1968, bărbosul Castro “denunţă părul lung drept o manifestare a degradării morale”, după cum aflăm din lucrarea “The Role of Cuba in International Terorrism and Subversion”. “Campania de tăiere a pletelor a avut loc în proporţie de masă. Decenţa publică a fost restabilită prin trimiterea unor grupuri de tinere purtând minijupe în lagăre de muncă obligatorie”.

La începutul anilor ’70 Castro începe să-şi pună în practică planurile de dominaţie asupra Lumii a Treia. În mai 1972 el pleacă de la Havana, cu avionul său Iliuşin 62, efectuând timp de două luni vizite oficiale în zece ţări de pe două continente, încoronate de a doua sa călătorie în Uniunea Sovietică după opt ani.

Fidel Castro a fost vedeta celei de-a IV-a Conferinţe a ărilor Nealiniate, de la Alger, în 1979, susţinând cauza sovietică cu mai mult aplomb decât ar fi putut-o face orice purtător de cuvânt sovietic.

„Cum poate fi Uniunea Sovietică etichetată drept imperialistă? Care este participarea sa la companiile multinaţionale? Ce întreprinderi, ce mine, ce câmpuri petrolifere posedă ea în ţările subdezvoltate? Care muncitori sunt exploataţi de capitalul sovietic în ţările Asiei, Africii sau Americii Latine?”

În final, blocul comunist nu a fost etichetat drept imperialist. Pe lângă rolul de cel mai elocvent avocat al URSS în Lumea a Treia, Cuba a jucat în anii ’70 un rol din ce în ce mai important în operaţiunile informative şi militare ale acesteia.

Oricum, când Războiul Rece s-a încheiat, au luat sfârşit şi pretenţiile lui Castro la relevanţa internaţională. Rebelii de stânga din El Salvador şi Guatemala au pus armele jos şi au candidat la alegeri. Liderii aleşi au înlocuit regimurile comuniste în Europa Centrală şi de Est şi chiar în Rusia. Pierderea subsidiilor sovietice a dus la prăbuşirea economiei cubaneze. Castro părea o relicvă, însă el s-a menţinut la conducerea Cubei până la moarte. Acest fapt s-a datorat intervenţiei papei Ioan Paul al II-lea, care a fost împotriva embargoului instituit de SUA şi a oricărei intervenţii militare.

Relaţiile Cubei cu SUA au cunoscut o anumită normalizare începând cu 1999: 100.000 de americani călătoresc în Cuba anual în scopuri educative, culturale sau sociale. SUA au început să aprobe transferul a zeci de milioane de dolari în echipament medical în fiecare an şi aproximativ un miliard era trimis prin expedierea de bani. Licenţele pentru asistenţă umanitară au crescut mult şi Congresul SUA a autorizat vânzarea directă de alimente Cubei, pentru prima dată în aproape patru decenii.

În final, regimul comunist din Cuba a reuşit să se menţină cu toate încercările de destabilizare; guvernul cubanez încă menţine controlul strict asupra evenimentelor din această insulă din Antilele Mari.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU