În urma bătăliei de la Issos (333 î. H.), când Alexandru Macedon i-a cerut lui Darius predarea necondiţionată, Imperiul Persan a încetat să mai existe. În urma acestei bătălii, evreii au trecut de sub autoritatea persană sub autoritatea greacă.
Nu se cunosc motivele pentru care evreii nu l-au înfruntat pe Alexandru Macedon, cunoscută fiindu-le firea aprigă, care de multe ori s-au împotrivit şi altor duşmani mai înspăimântători.
Conform unei legende care încă mai persistă în spaţiul Orientului Apropiat până în zilele noastre, Marele Preot al Ierusalimului, în fruntea unei mari procesiuni, i-a ieşit în întâmpinare lui Alexandru Macedon urându-i „Bun venit!”. Impresionat de această primire de care nu mai avusese onoarea până atunci, Alexandru Macedon i-a îndrăgit pe evreii care, spre marea lui surprindere, nu-l întâmpinau cu niciun zeu vizibil.
„Măgulit de primirea care i se făcuse, Alexandru Macedon le-a dăruit libertatea religioasă şi dreptul de a se conduce singuri, acte prin care a devenit «sfântul protector» al evreilor, dacă se poate vorbi de aşa ceva.”
Un alt cap încoronat care s-a bucurat de preţuirea evreilor a fost împăratul Napoleon Bonaparte, căruia evreii i-au ţinut slujbe speciale atât în sinagogile din Europa, cât şi în cele din America.
După cum este cunoscut, Revoluţia franceză a demarat ca o revoltă împotriva regelui Ludovic al XVI-lea, rege pe care poporul francez nu-l putea pricepe şi a căpătat proporţiile unei isterii pe care conducătorii ei n-au mai putut s-o împiedice. Umanitatea a fost umbrită, iar teroarea a devenit instrumentul raţiunii. Desfăşurarea revoluţiei a fost rapidă, Bastilia cucerită şi dărâmată, Franţa declarată republică, regele şi regina ghilotinaţi, teroarea instituită, iar lunar câte 350 de nobili erau mânaţi către ghilotină.
„În noiembrie 1793, Dumnezeu a fost detronat în mod oficial, iar în iunie 1794 Robespierre era venerat ca mare preot.”
Însă, rând pe rând, cei care au făcut revoluţia au fost eliminaţi de propria ei desfăşurare. Marat a fost ucis în cadă de Charlote Corday, pe motiv că a trădat revoluţia, Danton – ghilotinat de Robespierre, pentru că s-a pus în calea revoluţiei, Robespierre – decapitat de propriul său partid, pentru că nu s-a lăsat corupt de revoluţie.
„Când a început revoluţia, evreii se găseau aproape în capul listei duşmanilor Republicii Franceze, fapt dovedit de cel mai simplu raţionament. Biserica era duşmana revoluţiei, şi întrucât Biserica şi evreii recunoşteau aceeaşi Biblie, logic era că şi evreii se numărau printre duşmanii statului.”
Dacă nu ar fi existat contele Mirabeau, orator vestit care a susţinut acordarea de drepturi ca cetăţeni egali pentru evrei, aceştia ar fi pierit în contracurentul Revoluţiei Franceze. În 1791, cei 70.000 de evrei ai Franţei au devenit cetăţeni cu drepturi egale. Capetele încoronate ale Europei, speriate de ceea ce se întâmpla în Franţa, au atacat-o din toate direcţiile dorind să pună capăt acestei erezii a libertăţii.
Concomitent, în interior, nobilimea franceză a declanşat o contrateroare albă a lor, proprie, propunându-şi să cucerească Parisul printr-o lovitură de stat, însă n-au ţinut cont că revoluţia a scos la iveală un general de artilerie de numai douăzeci şi patru de ani, pe nume Napoleon Bonaparte. Cu o singură salvă de tunuri, Bonaparte a secerat rândurile din spatele insurecţiei, printr-o fusiladă orizontală îndreptată împotriva nobililor. De atunci până în 1815 istoria Europei a fost una şi aceeaşi cu biografia acestui corsican mărunţel, „vlăstar al unei familii de nobili scăpătaţi din Ajaccio Corsicii.”
„Cu flerul său pentru arta punerii în scenă, Napoleon a convocat o Adunare Naţională a Notabilităţilor Evreilor şi i-a lăsat pe toţi cu gura căscată atunci când le-a pus douăsprezece întrebări aparent fără rost.”
Unele dintre întrebări sunau astfel: Evreii sancţionează poligamia? Îngăduie divorţul? I se permite unui evreu să ia în căsătorie o creştină? Evreii născuţi în Franţa se consideră francezi? Sunt evreii dispuşi să se supună legilor franceze? Ce forţă poliţienească reprezintă rabinii? etc.
Se afirmă că notabilităţile evreilor au avut atâta minte cât să trateze întrebările cu o seriozitate pe care nu păreau să o merite.
După câteva săptămâni, Napoleon Bonaparte a primit toate răspunsurile anticipate de el, şi anume: „că evreii nu credeau în poligamie şi permiteau divorţul, că Franţa este ţara evreilor francezi şi întotdeauna o vor apăra împotriva duşmanilor ei, iar rabinii nu exercită nicio forţă poliţienească, prohibiţiile matrimoniale ale evreilor se aplicau numai în cazul păgânilor, iar evreii nu-i considerau pe creştini păgâni, şi aşa mai departe.”
După acest moment, Napoleon a convocat primul Mare Sanhedrin după o mie opt sute de ani, Sanhedrin care nu mai ţinuse nicio întrunire de când romanii distruseseră Templul. Napoleon voia ca evreii să-şi reafirme răspunsurile în faţa acestui Mare Sanhedrin, şi astfel răspunsurile să devină literă de lege pentru toţi evreii. Liderii evreilor, înţelegând acum unde bătea Napoleon, n-au putut totuşi să-şi reţină lacrimile de mândrie că acest august personaj prezida încă o dată o mare adunare a lor.
Veştile s-au răspândit ca fulgerul în întreaga lume iudaică. Numele lui Napoleon ajunsese să fie cunoscut de către toţi evreii. În sinagogi se ţineau slujbe speciale pentru el atât în Europa, cât şi în America.
„Astfel, Sanhedrinul proclama întregii evreităţi că legile mozaice erau în natura lor religioase, şi nu laice, că evreii datorau supunere statului, că jurisdicţia rabinilor nu se extindea asupra treburilor juridice şi civile, şi că evreii nu mai aveau un stat corporativ, ci făceau parte din naţiune. Din acel moment, entităţile evreieşti feudale au devenit nişte rămăşiţe anacronice, aşteptând ca istoria să le pună capăt.”
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii