Să (nu) cânte(?)!…

Zice-se că, de când s-a alcătuit lumea, a fost ca oamenii să se-mpartă în două categorii mari şi puternice, plus altele mai mărunţele şi mai firave. Dacă aşa a fost să fie?… Bunăoară acum, că pandemia s-a domolit dar şi alte pericole (ne) dau târcoale, e din nou rost de petreceri publice… Păi e sau nu e?! Că unii, cu grijă pentru distracţie, zic că eeeee, că s-a făcut timp de muzică şi dans. Dar alţii, chibzuiţi ori temători, mai întâi cu grijă faţă de portmoneul propriu iar mai departe atenţi la portofelul comunităţii, zic că nu eeee, că-s parale aruncate-n vânt sau, cel puţin, cheltuite dincolo de priorităţi. Deh, cam fiecare cu priorităţile sale. Iar dacă ar fi să adăugăm, încă alţii, de tot minoritari, se-ntreabă cu un deget la tâmplă de ce, la o adică, The Motans şi Alexandra Cuza (că doar nu-i nepoţică a domnitorului) şi nu corul Madrigal; ori de ce zbânţuială deşănţată şi nu menuet… Pasămite unii dintre clevetitorii la zi pierd din vedere că, de fapt, toate artele trebuie (şi astfel) sprijinite, căci altfel chiar cultura populară autentică ar fi şubrezită, tocmai cea care face ca fibra neamului să vibreze şi să(-l) perpetueze. Căci, altfel, vorba aia, ce-ar fi ca muzicile poporului să fie susţinute doar de întrolocăturile private (începând cu nunţi, botezuri şi subţiri întruniri corporatiste); n-ar fi ele în risc să piară?! Şi n-ar pieri doar muzicile, ci artiştii mai ales, ar da, săracii, în soarta pălmaşilor de rând şi-a soiurilor multe de asistaţi social. Aşadar, zic: fără ură, îngăduiţi a se cheltui şi pentru Cultură. Pentru Neam şi pentru Ţară, să nu-şi irosească poporul banul pe la concertele scumpe de-afară!