Sunt oameni care seamănă în jurul lor energie pozitivă, având un suflet de aur, în preajma cărora ai adăsta un veac, sunt indivizi cu chip uman care par să se hrănească doar cu aguridă, iradiind energie negativă, ţesători iscusiţi asemenea arahnidelor. Unii văd pretutindeni semeni de-ai lor, alţii reperează doar victime. Depinde întotdeauna de un factor esenţial: păstrarea ori ba a veşmântului dăruit de Dumnezeu în cristelniţă, cu atât mai grav, cu cât copilul nici n-a trecut prin apa sfinţitoare a botezului. Urmează o diferenţiere fundamentală între cei ce se raportează la clipa trecătoare (Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani: odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. – Luca 12, 19) şi cei ce au în vedere veşnicia (Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. – Luca 21, 33).
Rezultă două „filozofii” ale vieţii, una a smereniei şi cealaltă a nemăsuratului egocentrism. E clar că omenirea ar fi trebuit, în mod normal, să păşească în istorie având conştiinţa smereniei absolute a Mântuitorului. Iată ce consemnează într-un articol gazetarul Mihail Eminescu: „Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; Socrate a băut paharul de venin cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii a pătruns în inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, a încolţit iubirea în inima lui şi şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor” („Timpul”, VI, nr. 82/12.04.1881).
Cu alte cuvinte, Dumnezeu, din nesfârşita-I iubire, ia chip omenesc (o primă jertfă), se naşte din fecioară în staulul vitelor (a doua jertfă) şi îşi acceptă răstignirea (a treia jertfă), luând asupră-Şi păcatele lumii. Suntem în faţa unui paradox de dimensiuni cosmice – omul, plin de sine, devenit robul fantasmelor sale, a crezut că inconsistenţa făpturii augmentate Îl poate elimina pe Creatorul şi Stăpânul Universului, chiar dacă auzise mai devreme o jenantă pentru el parabolă-avertisment: Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? (Matei 38, 40).
Stăpânul „viei” va veni întru slavă, însă până atunci avem sfânta datorie să ne debarasăm de orbire prin necontenită rugă şi să ne îndreptăm ochii (mai ales cei ai sufletului), dacă încă n-am făcut-o, spre Crucea Mântuitoare pe care a fost cusut Hristos. E cel puţin cutremurător să auzi cum, în vuietul vorbelor Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!, Pilat, crezându-se nevinovat, se spală pe mâini, eliberează un răufăcător şi-L trimite la moarte pe Împăratul lumii. Se manifestă acolo, pe Golgota, o atitudine aşa-zisă pragmatică ce ţine de socotelile mizera-bile ale vieţii într-o gândire încremenită: Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El (Matei 27, 42). În noaptea gândului, nu s-a mai întrebat nimeni de ce s-a sfâşiat catapeteasma templului de sus până jos, după cum „juraţii” n-au putut să accepte Învierea: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam (Matei 28, 13). Să se observe că „tatăl minciunii” („cea mai inconsistentă făptură” – Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului) intervine pentru a treia oară în momentele-cheie ale umanităţii, personal în Care l-a îndepărtat, în final, ca pe o zdreanţă: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Luca, 4, 12). De data aceasta, se foloseşte de împietrirea unor inimi, dând dovadă de o crasă nepăsare, de unde şi-a iţit faţa hâdă a unui auto-blestem: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! (Matei 27, 25).
Omul, zidirea lui Dumnezeu („a fost creat pentru a fi înger în trup” – Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului) are o destinaţie divină, iar natura umană căzută în necesitate a putut fi restaurată prin Iisus Hristos şi Biserica Sa, prin Cruce şi iubire, redându-i libertatea şi posibilitatea de a fi un microthéos: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin mine. (Ioan 14, 6). Să fim convinşi: viaţă în afara Mântuitorului nu există, având în vedere că omul (cine are urechi de auzit să audă!) nu aparţine acestei lumi, ţinta supremă pentru el fiind înţelepciunea cerească şi mântuirea. „Ce e pământul? Un loc de exil, o vale a plângerii, cum îl numeşte biserica. Omul caută acolo în întuneric adevărul, care e viaţa priceperii sale; el caută acolo, în mijlocul relelor fără număr, un bine, şi nu ştie ce bine, mare, nesfârşit, veşnic, care e viaţa inimei sale; şi tot ce caută, fuge de el” (Thomas a Kempis – Urmarea lui Iisus Hristos). Aşadar, adevărurile noastre de-o clipă şi subordonarea faţă de ele se constituie într-o centrifugă şi o mişcare haotică ce nu-şi găseşte Calea. Toată libertatea se cuprinde în conţinutul acesta trinitar al unităţii dătătoare de pace sufletească şi de lucrare mântuitoare prin Cruce: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă (Ioan 15, 1-2).
Comentarii