Simona

Halep a ieşit din cursă, în turneele lui februarie din lumea arabă de lux, înainte sau chiar cu mult înainte de vreme. De fapt, înainte sau cu mult mai înainte decât ne-am fi dorit noi. În acelaşi timp, Simona îşi continuă coborârea, uneori abruptă, în clasamentele mondiale. Şi tot aşa, mai curând, mai accelerat, mai decis decât ne-am fi dorit.

Sigur, există cauze, explicaţii, loc oricât de discuţii, teren pentru judecăţi, opinii, sentinţe, chibiţării, manifestări de toate felurile, de la dezamăgire şi reacţii în consecinţă, superficiale, dar şi profunde, la raportări empatice, înţelegere, apreciere, susţinere, atitudini pozitive felurite. Totul însă, n-am nicio îndoială, în cele mai multe cazuri, cu senzaţie de cădere şi de gol resimţit în diafragmă şi cu ascunse dorinţe şi speranţe, chiar nemotivate, de revenire. Cu participare fizică efectivă, cu trăire aievea – şi nici vorbă numai de o ştire sportivă, cum s-ar cuveni să fie, de un fapt divers, de întâmplarea neplăcută a cuiva despre care am auzit cândva şi de bine.

E greu de estimat câţi suporteri are printre români Simona, probabil că mulţi, statornici şi nestatornici, dar e uşor de de văzut şi de spus că, pentru atâţia câţi are, ba poate că şi pentru nesuporteri, Simona nu este în primul rând un sportiv angajat într-o competiţie cu alţii asemenea şi care a obţinut performanţe la vârf şi a deţinut în branşă supremaţia mondială, nu este doar un tenismen de superclasă, asta pe limba comentatorilor de sport, după cum nici doar o fată mărunţică şi mai ales zâmbitoare într-un chip natural şi copilăresc sau care tot copilăreşte se încruntă şi dă cu racheta de pământ, ci, deja de mai mult timp, un simbol veritabil. Ea adună de ceva ani şi întruneşte în ceea ce este ca sportivă, în jocul ei serios şi în succesele acestuia, în dedicare şi în consecvenţă, firele unei nevoi acute a românilor de victorie, de reuşită, de a fi printre învingători – iar asta cu certitudine în condiţiile în care românii constată că mai nimic nu le iese şi că mai totul şi peste tot în lumea lor se surpă continuu. În ea românii au investit nădejde şi speranţă, probabil că partea cea mai importantă din capitalul de acest fel de care au putut dispune, zdruncinat şi el zilnic. Într-un exerciţiu exemplar, ca în viaţa însăşi, cum se întâmplă la nivelul experienţelor care se repetă la nesfârşit cu de la sine putere. Cu încredere şi nicidecum ca într-un joc – şi de aceea cu atât mai dramatic. Pentru că numai ea joacă, adevărat că serios şi cu gravitate. Românii – nu. Ei trăiesc astfel şi în acest timp. La ei este vorba de viaţă – iar însuşirea de neocolit a vieţii este aceea că trece. Întocmai, iată, poate – dar poate că nu încă! –, vremii jocului învingător al Simonei.

Adică ne aflăm, aici, în deplinul fatalităţii unui joc, unul foarte necesar, dar cu măsura a ceea ce se poate – şi doar atâta se poate –, în baza relaţiei noastre de o istorie întreagă cu un metaforism psihologic comunitar, cu acel ceva pentru altceva resuscitat şi actualizat continuu şi care ne asigură supravieţuirea şi îşi are terenul de desfăşurare în fiinţa noastră profundă, unde indivizi oricât de diferiţi fiind, ne regăsim ori chiar ne devenim fără efort, cu atare ocazii, consubstanţiali şi nu doar că facem atunci ceva împreună, ci ne intrăm şi ne regăsim în starea pe care o constată şi o exprimă forma verbală suntem.

În fapt, de ani de zile, Siomona ne aduce lumină, energie, motivaţie. Victoriile ei, la care suntem acţionari prin investiţie de încredere, de speranţă, de aşteptare ne-au umplut de dividende sufleteşti, nişte principii active foarte necesare pe care nu prea reuşim să ni le asigurăm pe cale naturală. Un fel de principii active multiplu fortifiante. Simona ne-a întărit, ne-a ţinut pe picioare şi am stat adesea, graţie ei, destul de semeţi. Sigur, ar fi trebuit să ne asigurăm altfel sursa acestei semeţii, dar n-am reuşit. Încă nu reuşim. Simona a fost mai mereu singura noastră alegere bună din ultimii ani. Cei care am ales-o, pentru că ceilalţi – chiar aşa, oare cum se vor fi descurcat ceilalţi? În realitate, ceilalţi au mers sprijinindu-se de noi. Au fost beneficiarii acestui suport şi toţi cei din stirpea lui Toma necredinciosul – de fapt, nu necredincioşi pur şi simplu, ci nişte raţionalişti excesivi şi prin asta desprinşi, rupţi, separaţi din proprie voinţă infatuată, cu efectul traiului în suferinţă liber consimţită, de miracolul vieţii, de însuşirea de neînţeles a acesteia de a te trece puntea când ţi se pare că aşa ceva este cu desăvârşire imposibil ori, parafrazând vorba înţeleptului, de a-ţi hrăni speranţa tocmai când crezi că ţi-e cu neputinţă să găseşti motive pentru speranţe.

De aceea, întrucât, în ce ne priveşte, avem zilnic nevoie de Simona şi merităm ori nu merităm asta, ne-ar trebui în fiecare loc public o statuie a Simonei triumfând.

AUREL BUZINCU