Onomastică

Înserare rece de iarnă. Ianuarie ciudat, cu ploi peste zăpadă, cu noroi ce pângăreşte albul strălucitor al anotimpului, cu un soare aparent vesel şi prietenos, ce se preschimbă însă rapid într-o nălucă pe cerul mohorât, oglindă parcă a zbuciumului din sufletul omenesc în timpurile de acum. Şi totuşi, e un început de an nou, când sperăm cu toţii la sănătate, belşug, fericire, când ne propunem poate, în adâncul sufletului, să fim mai buni, să facem mai mult bine…

Onomastică, cu musafiri, multe felicitări şi clinchet de pahare ciocnite. Bucurie, îmbrăţişări, glume, râsete din inimă. Abia s-a stins ecoul colindelor de Crăciun, dar ne aflăm încă în perioada sărbătorilor de iarnă şi atmosfera solemnă, de nobleţe şi evlavie pare a fi impregnat totul în jur; părem a fi cu toţii mai toleranţi, mai politicoşi, mai binevoitori.

La plecare, încă glumind cu gazda sărbătorită, zărim cu surprindere pe pajişte, aproape de casă, ceva mişcându-se. Apropiindu-ne, vedem o moviliţă proaspătă de pământ negru şi reavăn, de parcă ar înălţa-o cineva de dedesubt. „Cârtiţa!” exclamă gazda. Mă copleşeşte uimirea constatării micii minuni a naturii. Trudeşte întru supravieţuire, în condiţiile pe care eu le percep vitrege şi dure şi mă întreb cum de n-am conştientizat până acum că sub picioarele noastre, în iarnă, zăpezi, frig şi noroi, continuă viaţa. Văd cu ochii minţii ghemotocul de blăniţă înaintând cu greu prin galerie. O fiinţă firavă, vulnerabilă, atât de diferită faţă de noi, ducându-şi viaţa în întunericul tunelurilor pe care le sapă cu trudă. Îmi vine să mai zăbovesc o vreme şi să mă bucur de privilegiul de a admira spectacolul imaginar al unei vieţi atât de diferite…

„Acuma nu mai scapă!!!” Cu un strigăt războinic, SĂRBĂTORITUL zilei se îndreaptă, în viteză, spre şopronul cu unelte de grădinărit. „Sapa, repede, sapa! Acuma o tai, e gata cu ea!” Ochii i se măresc, aruncând, parcă, flăcări, nările i se dilată anticipând mental acţiunea. Aleargă alunecând, dar cu mare îndârjire. O grimasă ciudată i s-a întipărit pe faţă.

Mă blochez, o secundă, perplexă şi contrariată… privesc grămăjoara de la picioarele mele, din care continuă să iasă pământ reavăn… câţiva paşi şi SĂRBĂTORITUL va fi aici… cu sapa… Aproape involuntar, picioarele mele încep să se mişte înfrigurat. Bat darabana pe muşuroiul proaspăt ridicat. Lovesc cât de tare pot în moviliţa de pământ şi pe lângă ea…

„Nuuuuuuuu!!! Ce-ai făcuuut??!!!” tună SĂRBĂTORITUL. „Simte trepidaţia şi fuge! Ai alungat-o! Acum nu mai pot să o omor!! A plecat!…” Mă fulgeră cu privirea şi continuă să mişte mărunt din buze ceva ce nu prea aud.

Ridic din umeri „vinovată” şi cu cea mai inocentă privire pe care o am, cu cea mai dulce voce, îi spun: „Am vrut doar să ajut… credeam că-i dau în cap… apoi m-am murdărit cu noroi şi trebuia să scutur”…

„Ai stricat totul!!!” E furios şi frustrat. Întâmplarea l-a enervat la culme. „Eu am vrut doar să ajut!” Mă îndepărtez, cu paşi mărunţi şi, în timp ce îmi curăţ urmele de pământ de pe haine, nu îmi pot abţine un zâmbet ascuns.

„Îţi dai seama totuşi că erai în bătătura omului, da? Acolo unde face ce vrea el, cum s-ar spune”…, mi se atrage discret atenţia. Mda… Ulterior, o minimă documentare despre cârtiţe, pe internet, îmi linişteşte conştiinţa de „infractor”: „mamifer insectivor… viaţă subterană… lungime mică de cam 11 centimetri, greutate de până la 100 de grame… blăniţă neagră catifelată, membrele anterioare scurte, gheare adaptate săpatului… se hrăneşte mai ales cu râme şi cu insecte adulte şi larvele lor, moluşte terestre, miriapode şi furnici… ESTE FOLOSITOARE prin distrugerea multor larve din sol, afânarea şi îmbunătăţirea drenajului apei… au nevoie în 24 de ore de o cantitate de hrană de 3-4 ori mai mare decât greutatea lor… ţinute fără hrană, mor de inaniţie în numai 8-12 ore… ÎŞI DOBÂNDESC HRANA PRIN MUNCĂ GREA ŞI NEÎNCETATĂ… POATE TRĂI 3-5 ANI…” Aşadar trăieşte doar 8-12 ore fără hrană, dar poate 3 până la 5 ani… fără vreo sapă prin preajmă…

 „Ştii când m-am îndrăgostit ultima dată de tine?” „Ăăăă ?!?!?” „Când ai salvat cârtiţa…” Zâmbesc alintat în sinea mea. Pentru moment lumea e atât de frumoasă. Realitatea ştirilor brutale de la radio mă smulge însă din reverie. „Crezi că eventualul război de la graniţă va ajunge şi la noi?” „Habar n-am, dar sigur mai marilor lumii nu le pasă de cârtiţe…” Aşa este! Din înălţimea lor, nu le pasă, dar noi, cărora ne pasă, va trebui să învăţăm să trăim cu asta…şi să ne bucurăm de fiecare zi preţioasă de viaţă, a noastră şi chiar şi a celor mai mici ca noi…

NICOLETA CIOBANU HAŞOVSCHI