Până când ?!

…Aţi aflat şi dumneavoastră că numărul actualizat al copiilor din judeţ cu părinţi aflaţi la muncă în străinătate depăşeşte 7.000… Într-o părere despre ce/ cât ar însemna un asemenea număr este suficient să te gândeşti că e similar populaţiei dintr-o comună medie a judeţului. Sau că reprezintă între 1 şi 2 la sută din populaţia judeţului (în scădere, în primul rând din acest motiv). Să-i aşezi pe acelaşi taler al unei evaluări, chiar şi grăbite, nu-i chip. Din multe pricini! Unii părinţi diasporeni sunt mai harnici ori mai norocoşi, trimiţând mai multe parale acasă, alţii nu. Unii au mai mulţi urmaşi, alţii mai puţini. Unii au mai multă grijă, alţii… Cât despre afecţiune şi interese concrete pentru viitorul celor mici…, acestea nu pot fi cântărite niciodată precum paralele! În acest context, sunt semne că statul, prin structurile sale de sus până jos, face ce-i stă în putinţă. Şi la acest capitol s-ar putea discuta destul. Însă sunt ei copiii statului? Într-o anume măsură sunt, din perspectiva aia că statul îşi susţine declarativ generaţiile de mâine ş.a.m.d. Dar într-o mai mare măsură copiii aceia – ca toţi copiii de altfel! – sunt ai părinţilor. Iar ajungând aici, revenim la întrebări pe care le-am tot pus. Degeaba. Deşi ecoul lor stăruie şi-n interesele decidenţilor zilei. „Să ne aducem românii acasă!” Dar de ce să revină ei acasă, nu doar pe grabă (şi numai cei care pot), câteva zile pe an? În mod natural, desigur, ei ar reveni, căci patria le e acolo unde le e bine. „Natura” încă nu-i ajută însă… Să ne mai întrebăm până când?