Am fost atras de ciudăţenii şi am descoperit destul de repede omniprezenţa paradoxului. Sunt minunate povestirile persane, ale lui Esop, Nastratin şi Creangă. Mitologia este plină de personaje incredibile. Şi Biblia, şi Coranul. Midas şi Paracelsus, Diogene şi Erasm, Dionisie Exiguul, Nostradamus, Münchhausen şi Păcală – brandul nostru mă fascinează. Midas, orice atingea se prefăcea în aur, Paracelsus combina năstruşnic diverse substanţe şi realiza stranietăţi.
Am luat seama că neîngăduitele de legile fizicii şi neîntâlnitele din laboratoarele chimiei se pot întâmpla/au devenire numai în alchimie.
Adică în imaginar, în vis, mistică, muzică, poveste. Că poate fi în aliaj bronzul cu cristalul nu am văzut nici în fizică, nici în chimie, dar am văzut ce poate face alchimia: interferenţă, artă combinatorie, dialog molecular…
Am avut o adevărată revelaţie ascultând un pian de bronz – mânuit de Johannes Raimund Onesciuc şi o vioară de cristal – mânuită de Diana Păstru, într-o zi mare închinată Europei!
Şi pianistul şi violonista trăiesc la Suceava într-o banală proximitate cu ceilalţi, prea cuminţi şi prea înzestraţi. Bucovina e prea mică pentru ei, iar ei sunt prea mari pentru a se cheltui într-acest habitat supralicitat pe tarabele mândriei autohtone, nu destul de generos în privinţa recunoaşterii valorilor din propria-i curte.
Johannes s-a născut să fie pianist. Când îl vezi, chiar şi dacă nu ştii că e muzician, intuiţia vine săgeată şi-l aşază într-un profil de artist. Gestica, agilitatea, manierele, ochelarii cititori de incifrări îl trădează. Johannes ar trebui să fie cu pianul pretutindeni, să nu-şi cheltuie tinereţea şi talanţii în obscurităţi administrative. Ar trebui să fie un respectabil director în fruntea unei Şcoli de Muzică, primus interpares, înconjurat de dascăli şcoliţi, profesionişti, ca şi el. Ar trebui să fie într-un grup simfonic, „rostitor“ de clasici şi moderni pe orbitoarea claviatură. Căci Johannes e sucevean pe stradă, dar e european pe fildeşul pianului. Şi are şi discurs public bun, de teoretician şi ştiutor de istorie muzicală.
Are dreptate când spune că „Reveria“ lui Porumbescu, stând în umbra „Baladei nu e încă – după peste un centenar – cunoscută în sensibila urzeală armonică interioară, ca şi alte piese sau fragmente componistice din opera junelui stupcan ori din alţi autori.
Dialogul dintre corzile viorii Dianei Păstru şi clapele pianului lui Johannes, ferm şi elegant, niciodată ostentativ, induce un fior precum cântările liturgice, chiar şi când cei doi interpreţi „produc“ „Dansul ţărănesc“ de C. Dimitrescu, „Hora Staccato“ de G. Dinicu, „Ceardaşul“ de Monti, „Mazurcile“ lui Chopin ori suave triluri de Mozart. Ascultând-o pe Diana Păstru (piese de café concert, probe de virtuozitate oriunde în lume), nu-ţi vine să crezi că o asemenea nimfă trece pe străzile Sucevei. Unde a învăţat, cu cine, când să pună aripi de elitră viorii? Sigur, sunt convins că (şi) această făptură cu atâta zestre e un miracol rătăcit în urbea noastră. Diana cântă în formaţia mare a Ansamblului sucevean alături de solişti instrumentişti de neîndoielnică performanţă. Când e cu ceilalţi, harul ei e absorbit în polifonia orchestrei, dar cât e de majestuoasă singură, doar însoţită de vioară înaintea mulţimii! Se înţelege, desigur, că excelenţa acestei tinere violoniste nu stă în folclor. După cum nici Johannes Onesciuc nu simte că i se vestejesc laurii pe tâmple ţinând hangul horelor din bătătură!
În concluzie, dincolo de impresii şi emoţii, cred că Suceava trebuie să-şi valorifice energiile spirituale într-un plan mai extins, să nu se cantoneze numai pe moştenirea Tradiţiei.
Suceava „principelui creştinătăţii, a melozilor mănăstireşti, a lui I.G. Sbiera şi S.F. Marian, a lui Ciprian Porumbescu ar trebuie să fie o Cetate cântătoare.
În parcuri, pe esplanadele edificiilor publice, sub ecvestra Voievodului, în faţa Muzeului, ar trebui să fie viori, chitare, flaute, grupuri de cântăreţi. Oraşul nu poate fi frumos decât numai dacă e viu. Nu ajung 100 de clopote ce bat zilnic din toate părţile. Lumea e sătulă de moarte, de apocalips. Lumea e traumatizată, carantinată în propria-i frică şi dezgust. Suceava are nevoie de primăvară, de primenire, de infuzii vitalizante. Ar trebui să apară trubadurii în gări şi parcuri, pe poduri, pe aleile înstrăinate de romantism. Să ne optimizeze cotidianul, să ne facă bune după-amiezile, să nu ni se dilueze amurgul în tristeţi şi nopţilor să li se ia poesia.
Ar putea revitaliza urbea somnolentă elevii şcolilor de arte, elevii şcolilor de învăţători şi educatori, cântăreţii amatori, dar şi, în formulă restrânsă, însăşi… profesioniştii cărora, în niciun caz nu le-ar scădea cota.
Sunt nenumărate locuri în străinătate unde muzica se dăruie astfel, după cum sunt destule oraşe şi în ţărişoara noastră în care zumzăie viaţa. Şi asta, pentru că acolo sincronismul a ajuns la timp, şi pentru că trubadurii, care nu cântă numai la nunţi, patroni şi baştani, ştiu nu de ieri că lumea asta e o scenă deschisă, şi că toţi suntem spectatori. „Alte măşti, aceeaşi scenă…
Ar fi extraordinar să se întâmple cum cred! Să-l auzi pe Johannes interpretând o „Nocturnă” chopineană sub orologiul Prefecturii, să o auzi pe Diana Păstru iluminând Suceava cu „Licuricii” lui Budişteanu ori cu „Sonata Lunii“ de Beethoven! Să-l asculţi pe Răzvan Mitoceanu, pe Decebal Chitic, pe Nicolae Creţu ori pe Petru Oloieru. Atunci, însuşi Vodă ar descăleca lăsând calul la poarta cetăţii, poruncind sfetnicilor să dea cep şipotelor de Cotnari până în zori…
Comentarii