Creaţia lui Nicolae Dabija sub lupa unui doctorat

 Generaţia pierdută, apărută în literatura occidentală în anii 1883-1900, în ciuda vieţii grele de atunci, atât economic, cât şi cultural, a salvat prin terapia scrisului lumea de la un declin moral. Astăzi, puţini dintre noi (sper să nu fie chiar atât de puţini) cine îşi mai aminteşte de crezul acestei generaţii sau de meritele generaţiei paşoptiste. Meritele scrisului ei e că a lăsat creaţii cu caracter educativ şi multe din ele mai sunt citite.

La fel s-a întâmplat şi cu literatura română din Basarabia după cel de-al Doilea Război Mondial. Trebuia să se nască cineva, să fie puternic moraliceşte şi să ţină piept totalitarismului care, prin politica lui de promovare a rusificării şi a deznaţionalizării pe acest teritoriu, astăzi numit Republica Moldova, evalua şi promova modelele clasicilor români: Eminescu, Alecsandri, Preda, Rebreanu, Sadoveanu etc. Avantajul intelectualilor, tinerilor, studenţilor de la Litere, în special, care s-au format în perioada postbelică, a fost conectarea lor la opera valoroasă a scriitorilor născuţi pe teritoriul României, dar din zona Moldovei. În perioada postbelică, prea nemiloasă şi prea nedreaptă cu fiii românilor din Moldova de Est, pentru a-şi manifesta fondul genetic intelectual, aceştia au fost nevoiţi să stea de veghe ca într-un Cal Troian. Născuţi din resursele genetice rămase din educaţia patriarhală românească, din rădăcinile lor intelectuale au creat o literatură bună prin care s-a menţinut românismul. Fenomenul poetic românesc în Basarabia, din ’40 şi până în ’89, păstrat, uneori şi ascuns sau ferit în cuvinte moldoveneşti de lichelele trădătoare (apropo, tot ai noştri erau), a fost edificat în poezia fraţilor de condei şi suferinţă numită Generaţia Ochiul al treilea, al cărei şef de promoţie şaptezecistă este poetul Nicolae Dabija.

Asocierea generaţiilor Generaţia pierdută şi Ochiul al treilea se explică prin faptul că ambele au avut misiunea, şi au reuşit!, să salveze, şi au salvat!, literatura română din acest spaţiu românesc de la dispariţie.

Observaţiile de mai sus le-am găsit concentrate într-un studiu bine conturat, cu titlul „Poezia anilor ’70: Nicolae Dabija şi generaţia sa” (ediţia a doua, revăzută şi completată), apărută la editura Tipo MOLDOVA, 2020. Scrisă de un fidel cititor al creaţiei lui Nicolae Dabija, autoarea Elena Tamazlâcaru este un real structuralist al operei dabijiene. În introducere, autoarea anunţă că „lucrarea reprezintă cercetarea peisajului poetic basarabean, în special cel postbelic pe segmentul anilor ’70, reprezentat exemplar de generaţia Ochiul al treilea din perspectiva noutăţii absolute a metaforei dabijiene ca factor important al fenomenului liric românesc prin extinderea metaforei asupra expresiei lumii interioare […] a relaţiei generaţioniste Ochiul al treilea – Generaţia Vieru”.

Generaţia poetului Nicolae Dabija, cunoscută de cititorii de până la 1989, mai puţin ştiută de generaţia succesoare douămiistă, în schimb apreciată de lumea literară din România, „a adus o nouă respiraţie literaturii Basarabiei, RSSM pe atunci, prin noutatea poeziei sale”. Echipa generaţionistă era alcătuită din poeţii Marcela Benea, Iulian Filip, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Ludmila Sobieţchi, Efim Tarlapan, Nina Josu, Ion Hadârcă ş.a. Această generaţie de aezi contemporani a revigorat prospeţimea şi optimismul peisajului liric basarabean, valorificând optica poeziei prin Ochiul al treilea. Ctitor al acestui concept literar, sub a cărui cupolă a reunit multe talente „spre a readuce în Basarabia valorile esenţiale ale culturii româneşti”, scrie Elena Tamazlâcaru, cărţile lui Nicolae Dabija au păstrat relaţia scriitor-cititor-artă-cultură. Iată câteva din ele avizate de critici şi esteticieni literari „de la Mihai Cimpoi la Eugen Simion, de la Grigore Vieru la Adrian Păunescu”: Pe urmele lui Orfeu, Antologia poeziei vechi moldoveneşti, Apă neîncepută, Aripă sub cămaşă, Zugravul anonim, Tema pentru acasă etc.

Jurnalista Elena Tamazlâcaru, în a cărei redacţie de la revista Literatura şi Arta (redactor-şef Nicolae Dabija) avea un modest birou asemenea unui colţ al casei, acolo şi-a redactat cele mai multe articole. Aici creaţia dabijiană şi-a găsit materializarea într-un studiu doctoral. Scopul demersului doctoral a fost să prezinte „imaginea de ansamblu a generaţiei şaptezeciste Ochiul al treilea”, să evidenţieze antecedentele mesianismului şi expresionismului în lirica interbelică, să remarce programul estetic dabijian asociat celui cetăţenesc în scrierile sale.

Ca orice studiu, lucrarea Elenei Tamazlâcaru are un obiectiv bine stabilit. Lirica, proza, publicistica lui Nicolae Dabija se încadrează indubitabil în planul istorico-artistic al literaturii basarabene, iar munca laborioasă a cercetătoarei, prin investigaţii esenţiale, oferă cititorului „o mai bună cunoaştere a genurilor literare profesate de scriitorul Nicolae Dabija şi colegilor săi de generaţie, a aspectelor nefaste legate de perioada anilor şaptezeci, a totalitarismului, de neşansele perioadei date care au fost transformate de promoţia Ochiul al treilea, de o bună parte dintre ei, în şansa revenirii Basarabiei la firesc”.

Investigaţiile doctorale ale E. Tamazlâcaru pleacă de la „Fenomenul liric basarabean în secolul XX”, care aminteşte de perioada postbelică asociată cu „infernul proletcultist”, un „scenariu din RASSM, unde circa 40 de scriitori din Transnistria au fost condamnaţi la moarte, urmăriţi şi împuşcaţi în închisori şi lagăre siberiene pentru faptul că s-au pronunţat în 1937 în favoarea limbii române şi a alfabetului latin”.

Totuşi, vigilenţa cenzurii nu a fost mai puternică decât rezistenţa, că „în unele poezii au fost ascunse sensuri şi dorinţe sacre pentru Basarabia”. La poetul Emilian Bucov, de exemplu, întâlnim o confesiune (şi nu e singura confesiune, şi Bucov nu e singurul confesor): „Mi-i dor de ţara cu cireşi. / Mi-i dor de şuiet de izvor. / Mi-i dor de doine haiduceşti. / De graiul strămoşesc mi-i dor”. Şi „destinul croit pentru a suferi” al lui Nicolae Costenco s-a ridicat deasupra onestităţii altoite din „trunchi eminescian”. Cadrul basarabean comparat de Mihai Cimpoi cu un infern, perioadă în care se impunea fenomenul „moarte artiştilor”, era văzut altfel cu „ochiul al treilea” al încă tânărului pe atunci Nicolae Dabija într-un editorial: „După 28 iunie 1940 a avut de suferit întregul popor al Basarabiei. Dar se pare că cel mai mult s-a lovit în intelectualitate. Or, în orice perioadă din istorie intelectualitatea reprezintă conştiinţa de sine a unei colectivităţi. Odată decapitată, credeau şi cei care s-au lăţit peste noi, că poţi face dintr-un neam sau altul – ca dintr-o bucată de plastilină – orice”. Aceasta a fost suferinţa Generaţiei Vieru, care nu a reuşit să fie în totalitate ideologizată. Destinul dramatic al „copiilor anilor 30”, cum mai era numită perioada viereană, a păstrat legătura cu tradiţia, fie şi prin limbajul esopic sau înnodând „formula ironic intelectualizată”, caracteristică poetului Aureliu Busuioc: „Între-o cafea şi un coniac îi gust / înfiorat pe Kafka şi pe Proust // Părinţii mei, e cazul să remarc, / îl preferau, desigur, pe Remarque // Bunicul, însă, cum lua un vin / îl declama, plângând, pe Lamartine. / Doar străbunicul, simplu, cum i-i viţa, / Zicea pre limba lui de Mioriţa…” (Evoluţie).

Cercetând peisajul liric basarabean, Elena Tamazlâcaru străbate cu investigaţia sa următorul parcurs literar: Generaţia Dabija – precursoare fiind Generaţia Vieru care i-„a pregătit sol fertil în susţinerea apariţiei valorice a Generaţiei Dabija, contribuind împreună la detaşarea societăţii de vechea mentalitate prin valorificarea democraţiei, lichidând imense lacune de ordinul cunoaşterii istoriei, limbii, literaturii, culturii naţionale româneşti”.

Universul metaforei dabijiene este urmărit scrupulos într-o listă impunătoare de volume, care se pare că Elenei Tamazlâcaru nu-i scapă niciun titlu. Las deschisă pentru cititorul cult pagina 31 a studiului dat, pentru a parcurge acest periplu ca pe o alee a monumentelor literare sau a busturilor destinate literaturii române de Nicolae Dabija, debutând în 1975 cu volumul „Apă neîncepută” şi până la anunţul sau imperativul „Nu vă îndrăgostiţi primăvara!”, volum de nuvele, apărut în 2013. „Poetul cu aripa sa supradimensionată, scrie Elena Tamazlâcaru, urmează calea poetică îngemănată cu Ars poetica: «Precum un cerc cu centrul în afara sa, / precum o secundă, în care încape Vecia, / precum un cer născocindu-şi propria stea – /poezia» (Precum un cerc); «Ades, pe bunul Dumnezeu / îl simt murind în locul meu. // Când gata sunt să cad, în drum / pornit spre-un iluzoriu ţel, / simt de pe umeri crucea cum / mi-o ia, să o mai ducă el. // Şi parcă îl aud, din greu oftând, din cerul lui enorm: / ce greu e să fii Dumnezeu, / dar şi mai greu e să fii om…» (Dumnezeu)“.

Cu originalitatea şi noutatea potenţialului poetic dabijian, Elena Tamazlâcaru şi-a alimentat anii frumoşi ai studenţiei, susţinând recitaluri poetice din creaţia poetului Dabija şi plăsmuind din imaginile artistice ale poeziei sale teze la cursurile de jurnalism, dar şi lucrarea de licenţă privind aspecte ale seriei debut a poeziei generaţiei şaptezeciste.

O observaţie mai recentă a doctorandei nelicenţiate, privind metafora pluridimensionată în creaţia lui N. Dabija, este: „În foarte bogata lirică de dragoste poetul îşi cântă ca un trubadur cu o frumoasă voce de tenor poemele, nişte arii îndrăgostite, plasate pe scara socială de la împărat la sclav şi de timp într-un spaţiu istoric din antichitate la contemporaneitate, de la trecutul imediat la prezentul dat, confundat cu zborul orelor de tipul «ora cinci se făcea şase». Muza este de foarte multe ori blondă şi «…aşa de frumoasă / că se lumina în casă», iar casa, la rându-i, nu are alta de făcut decât să-şi exteriorizeze fericirea: «Să-nmugurească uşile, să sloboadă lăstari: / dimineaţa oamenii să deschidă-nfrunzită fereastra»”.

Cercetătoarea creaţiei lui Dabija nu trece cu vederea mai multe componente ale creaţiei: eseistica scriitoricească sau publicistica şi editorialul – „arme esenţiale şi decisive” -, poezia şi proza traduse în peste 25 de limbi, dar şi revenirea la originile patriarhale în lumea de basm pentru copii. Debutul în proză, romanul „Tema pentru acasă”, apărut în 2009, numai într-un deceniu, acest best-seller este „căutat, cumpărat, citit, recitit, povestit, repovestit, se transmite din mână în mână, se citeşte, cum se vede şi se mărturiseşte, într-o noapte. Iar ziua şi noaptea următoare este prevăzut pentru a fi citit, „conform listei”, de alţi colegi, prieteni, vecini… Studenţii, elevii şi liceenii din clasele mai mari îl citesc cu siguranţă la ore. Şi profesorii nu-i pot pedepsi, nici face observaţii, nici „depuncta” – şi ei au fost „prizonierii” acestei captivante cărţi despre o perioadă sinistră a istoriei din sec. XX – deportările în masă în Siberia, decapitarea programată, în masă a elitei noastre de intelectuali şi gospodari. Şi romanul este o surpriză pentru toată lumea […] scris de un poet şi editorialist, de forţa, de creaţia şi de talentul lui Nicolae Dabija, cu pana foarte bine antrenată de a scrie sclipitor în cam toate genurile”. Scris şi pentru toate vârstele, „de o duritate neinventată a realităţii”, Elena Tamazlâcaru consideră pe bună dreptate că romanul „Tema pentru acasă” e „de toată frumuseţea intelectuală, cu eroi de toată frumuseţea fizică şi spirituală, dar la o lectură a cărora se poate reveni cu multă dificultate – încercările prin care trec eroii nu sunt tocmai cele mai potrivite şi cititorul îşi urmează eroii preferaţi prin avatarurile vieţii cu multă emoţie şi durere a sufletului”.

Ceea ce poate fi considerat o reuşită în viaţă nu este întotdeauna girul parafat peste o lucrare bună prin cercetarea şi abordarea originale. Criticul Mihai Cimpoi şi-a exprimat Laudatio-ul generos, într-un context privat, remarcând suveranitatea unei munci laborioase. Sperăm că şi esteticianul Eugen Simion ar împărtăşi admiraţia prietenului său, cu privire la lucrarea de doctorat inedită. Poetul Nicolae Dabija şi-a găsit structuralizată opera într-o ediţie antologizată de Elena Tamazlâcaru, la fel, menţionând că lucrarea merită un calificativ înalt. Ceea ce e bine să mai reţinem este faptul că ideile sincretice ale cercetătoarei şi ale creaţiei lui Nicolae Dabija converg într-un aforism dabijian: „După Eminescu suntem cu toţii eminescieni”. Întorcându-ne mereu cu gândul la marele nostru poet, pentru care un titlu academic, dacă ar fi susţinut doctoratul, ar fi fost o formalitate, credem că un studiu de calitate vine dintr-o muncă asiduă, când te inspiră o creaţie viabilă.

SILVIA STRĂTILĂ

Chişinău

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: