Omul cu chitara

El este omul cu chitara. Este suceveanul care iubeşte folkul în forma lui cea mai pură şi mai romantică, omul pentru care lucrurile trebuie să fie simple şi la sufletul căruia nu ajungi şopârleşte, ci numai de-a dreptul. La el nu merg „vrăjelile”, oricare ar fi ele. El este omul care te iubeşte pe viaţă, iar, când nu te mai iubeşte, în jurul tău rămâne un loc sterp, locul pe care îl umplea atât de cald şi cinstit prietenul cu chitara. Cât de mulţi dintre noi am avut de-a lungul vieţii un prieten cu chitară! Era cel care ne adună laolaltă în jurul unei bănci în parc, într-un club cu tavanul jos şi doar câteva mese, de Crăciun să colindăm şi oricând şi oriunde avem chef să cântăm, să simţim şi să „tinerim”.

„Trei biciclete” era acum vreo 50 de ani varianta românească a unui piese franceze, de care astăzi nici Google-ul nu-şi mai aminteşte. Linia melodică nu era deloc simplă, dar exact acea piesă am vrut eu s-o cânt la „serbare” în tabăra de la Ştefeşti – Prahova, pe când eram în clasa a VI-a. Atunci i-am cunoscut pe „fraţii Angelescu”, chitariştii „vedetă” ai taberei şi tot atunci a fost şi prima umilinţă din viaţa mea pe care n-am uitat-o niciodată. Deşi Cornel a încercat din răsputeri să mă îndrume cu acompaniamentul la chitară, eu am falsat, am miorlăit, am behăit şi înainte să termin piesa am părăsit „scena”, hohotind de plâns. N-aveam de unde să ştiu că tot atunci aveam să câştig un prieten care, chiar dacă nu l-am văzut perioade lungi de viaţă, avea să fie mereu pe aproape, acelaşi om cu chitara care ne mângâia sufletele cu versuri „unse” cu miere de cântec. Tot el rămâne pentru mine chitara Crăciunului împărtăşit cu prietenii, când, cu gust de vin pe buze, colindam din casă în casă cu o fericire care merita aşteptată un an întreg.

Anul acesta n-am mai cântat colinde pe la case, iar unii dintre acei prieteni colindă acum pe la porţile Raiului. Anul acesta l-am atras pe Cornel Angelescu în propria lui poveste, a omului cu chitara.

Rossini nu-s…

Culmea, tot de o bicicletă se leagă începuturile micului chitarist Cornel Angelescu. Când a împlinit 7 ani, mama lui a vrut să-i cumpere una şi cu băiatul de mână a plecat la cel mai mare magazin de electrice, inclusiv de sport şi muzică, din centrul Sucevei.

„Na, să-mi cumpere mama bicicletă pentru vârsta mea… Intrăm, întrebăm, nu mai aveau biciclete. Alt raion de sport era undeva lângă biserica Sf. Dumitru. Nu aveau nici acolo. Mergem înapoi la Electrice şi mama îmi cumpără… chitară” şi-a amintit Cornel.

Primele acorduri le-a învăţat de la Cornel Luchian, un alt chitarist bun al Sucevei, imediat ce a început şcoala, în toamnă. Apoi, povesteşte el, a învăţat pe furate, când de la unul, când de la altul, până s-a înscris la Şcoala Populară de Artă, la chitară clasică.

„Am avut acolo un profesor, Goilav, care era rus. Nu-ţi spun câte palme am primit peste mâna stângă pentru că nu ţineam degetele paralele pe corzi. Într-o zi m-a lovit mai tare şi mi-a dat sângele din degete că abia după o săptămână m-am putut întoarce la cursuri. Dar pot spune că omul acesta mi-a pus, cu adevărat, chitara în braţe. După un an, am dat examen; istoria muzicii, teorie şi proba practică. La teorie şi la proba practica mă descurcam, dar la istoria muzicii, vai! Pune tu un plod de clasa I, căruia abia îi ajungea masa la bărbie, să înveţe despre Rossini, că asta mi-a căzut. Ce să spun? Am spus doar: «Rossini nu-s». Pe chestia asta, am luat după cele trei probe 5 sau 6, nu mai ţin minte.

După ce am mai învăţat ceva chitară, am început să ies pe scenă cu sor-mea, Doina. Serbări, festivităţi, chestii din astea frumuşele, drăguţele. Veneau fraţii Angelescu, care moşteniseră ceva talent de la mama lor şi cântau câteva cântecele. Doi ţâmpoci, cu chităruţele în braţe, cântând pe două voci… Frumos, nu? Cum să nu-ţi fie drag? Mihaela Popescu era mai mare decât mine, cânta mai demult şi era deja cunoscută” povesteşte Cornel Angelescu despre începuturile sale artistice.

„Au trecut 50 de ani şi tot aproape-mi este !”

Chitara şi muzica folk l-au reprezentat pe Cornel Angelescu aproape total. Puţini dintre cunoscuţii săi ştiu că astăzi face parte din departamentul tehnic al Teatrului „Matei Vişniec” Suceava, că el este inginer de profesie, că a lucrat în învăţământ ca profesor de tehnologie, apoi, prin ’94-’95, a fost profesor de muzică şi chitară clasică, prima specializare de acest fel înfiinţată la Liceul Pedagogic din Suceava. O perioadă de care el îşi aduce aminte cu mândrie.

„Aveam o clasă de basarabeni, mai exact o clasă cu 2 băieţi şi vreo 40 de fete, dintre care doar vreo 6, care învăţau cel mai bine, au învăţat şi chitara. Mai aveam câteva fete de clasa a XII-a care au trecut de la vioară la chitară şi cu care făcusem o grupă, care erau baza. Cu toate împreună m-am înfăţişat la serbarea de sfârşit de an, ca să dovedim conducerii că merită să păstreze specializarea. Am compus partituri în funcţie de cât de bune erau fiecare şi ne-am prezentat, 18 fete, cu una dintre cele mai grele piese de flamengo, «Malaguena». Fetele au exersat zi şi noapte şi au cântat dumnezeieşte. 18 chitare… Era ceva nemaivăzut. La final, în Casa de Cultură, 800 de oameni s-au ridicat în picioare şi au aplaudat” îşi aminteşte fostul profesor.

Cornel Angelescu a făcut parte mulţi ani din Cenaclul „Juventus”, creat în cadrul asociaţiei cu acelaşi nume de către preşedintele acesteia, Cornel Grosaru. A fost locul în care mulţi tineri ai Sucevei au crescut învăţând despre solidaritate, despre viaţă şi frumos şi au îndrăznit să viseze cariere artistice, dar mai ales locul în care au fost descoperite şi promovate multe dintre talentele sucevene. Printre ele şi Carmen Agoutin, vocea de înger cu care corzile chitarei lui Angelescu s-au armonizat perfect.

În cenaclu sau cu alte ocazii Cornel a cântat şi iar a cântat, pentru că muzica a fost pentru el metoda cea mai simplă şi mai clară de „conversaţie”.

„Am cântat oricând, oriunde şi ori de câte ori m-a cerut lumea, şi uneori n-am făcut bine. Nu-mi plăcea, de exemplu, că ne chemau să cântăm prin şcoli şi mă duceau la o clasă I sau a II-a, la copii care nu înţelegeau nimic din ceea ce cântam. Stăteau săracii înţepeniţi şi holbaţi la mine şi aplaudau când le făcea semn învăţătoarea. Alteori era bucurie. Am fost odată, cu sor-mea, la şcoală la Vicov. Era înainte de Crăciun şi am zis să-i învăţ colinda mea, «Balada negustorului de brazi». Le-o cânt, o ascultă, scriu versurile pe tablă, cântăm refrenul împreună şi nu-ţi spun cu câtă plăcere cântau copii aceia!

În pauză, pe holuri şi în toata curtea şcolii, se auzea numai «Frunză de mălini, ei se duc şi vin»… Da, putea fi şi aşa” a povestit omul cu chitara.

Când n-au mai fost atât de tineri, cenacliştii Juventus şi-au văzut separat de viaţă. Angelescu şi-a văzut la rându-i de viaţa de adult. S-a însurat, a făcut o fată, s-a mai însurat o dată, s-a despărţit din nou, a muncit, a fost fericit şi de prea multe ori nu. După mulţi ani, a revenit în cenaclul Juventus, reactivat de Cornel Grosaru după ani de pauză. „Cornel avea talentul de a aduna oameni în jurul lui. Strângea copii talentaţi, îi încuraja, le făcea rost de spectacole, îi făcea vizibili, umbla după sponsorizări, făcea eforturi, îi ducea în fiecare an la mare. Făcea lucruri faine pentru ei” a declarat folkistul sucevean, amintindu-şi de promotorul cenaclului Juventus, răpus de Covid-19, în primăvara lui 2020.

Constantă şi loială, peste 50 de ani, neîntrerupt iubită şi iubitoare deopotrivă, i-a rămas însă lui Angelescu doar chitara. În 2019, când a numărat exact jumătate de secol de când a urcat prima dată pe o scenă, el făcea la adresa chitarei o declaraţie publică de o sinceritate absolută. „Au trecut 50 de ani şi tot aproape-mi este! A cules multe lacrimi de fericire sau durere. M-a purtat pe unde n-aş fi visat s-ajung, dar a rămas cu mine!” scria el pe Facebook.

Muzica folk care se ascultă şi se trăieşte

„Cum e viaţa de menestrel?” îl întreb. Îmi răspunde că e faină şi că e partea luminoasă a vieţii sale.

„Dacă ar trebui să scriu despre viaţa mea, ar trebui să scriu două cărţi. Una albă şi una neagră. Cea albă ar fi despre viaţa mea de menestrel.

Chitara clasică te poate face să râzi, dar şi să plângi. Dar numai când pui suflet în ce cânţi, pentru că altfel se cheamă că dai la măngălău. Chitara clasică este preţioasă, dar atât de rar ascultată, poate pentru că cei care cântă la ea au o anume aplecare către frumos, suav, delicat.

„De ce crezi că a rezistat folkul?” îl mai întreb pe Angelescu şi parcă îl aduc „acasă”.

„Simplu. Pentru că versurile în muzica folk, chiar dacă este vorba de o melodie de dragoste sau una militantă, au un mesaj clar. În folk n-ai să auzi niciodată «foaie verde stâlp, curge apă-n beci». Muzica folk rezistă şi pentru că este empatică, se adresează sufletului. Poţi fi durul durilor, când auzi muzică folk, deşi o negi cu desăvârşire faţă cu prieteni şi o numeşti «lălăilă», te regăseşti în versurile calde şi omeneşti ale pieselor. Drept e că dacă tu, cântăreţul, vrei să sensibilizezi lumea trebuie să fii un bun folkist, altfel piaţa e plină de persoane care dau la măngălău, cum spuneam.

Există şi un anume public pentru muzica folk. Nu este muzica ambientală pe care să ciocneşti pahare să discuţi la masă şi să chefuieşti. Muzica folk se ascultă, se trăieşte, se aplaudă, se cântă o dată cu solistul” crede cântăreţul sucevean de folk.

Cine crede el că este cel mai bun cântăreţ de folk al României? Dan Andrei Aldea, îmi răspunde fără ezitare. În 1976 l-a auzit cântând „Om bun”, apoi „Brad bătrân” pe versurile lui Nicolae Iorga şi a fost destul pentru o dragoste pe viaţă.

„În 2016, când a revenit puţin în ţară, Aldea spunea că «Om bun» este «piesa stindard, crucişătorul Potemkin al muzicii folk româneşti». Ştii, aşa se cheamă şi festivalul naţional de folk. Mai avem folkişti buni… Mircea Baniciu… Ce tehnică are, ce componistică… Apoi Alifantis, care mi-e drag doar pentru «Eşarfă în dar».

Dar Pasărea Colibri… Baniciu, Vintilă şi chiar Moţu, cei mai mari, despre care ştim toţi, eu cred că, de dragul comercializării produsului, au cam stricat folkul. Au băgat orchestraţii, ceea ce nu mai înseamnă folk. Poate că era bine şi aşa, fiind o perioadă de luptă acerbă cu manelele, dar eu sunt mai strict, mai conservator şi spun că aia nu mai era muzică folk” susţine Cornel Angelescu.

„Ce mai contează acum pentru tine, în afară de muzică?” vreau să mai aflu de la omul cu chitara.

„Copilul pe care îl iubesc de mor. Diana are acum 35 de ani şi e în Irlanda. Avem o relaţie bună. Ea şi prietenul ei irlandez au închiriat o casă în pădure. Dar n-a scăpat de chitară nici acolo, pentru că prietenul ei este chitarist” râde Angelescu, pe care îl provoc la final la promisiuni de îndeplinit imediat ce ieşim din pandemie.

„Răspund cu o variaţiune pe tema unuia mai deştept ca mine, care a pus-o mai altfel, înainte. Ieri este istorie. Mâine e un mister. Există doar astăzi, singurul moment când poţi face ceva, când poţi trăi fericit. Aşa că nu ştiu ce voi face mâine, pentru că sunt ocupat să fac ceva astăzi. Şi mai ştiu, tot astăzi, că mi-e foarte dor să cânt în faţa publicului, acel public ce cântă împreună cu mine…”