Este cunoscut faptul că primele noţiuni de teorie literară au fost formulate în cultura românească de către Sfântul Mitropolit al Moldovei Dosoftei, cel care stă şi la temelia poeziei noastre culte, nu numai prin tălmăcirea Psaltirii, „pre versuri tocmită”, dar şi prin câteva poeme privitoare la Cronologia domnilor Moldovei, fiind, în această privinţă, un inaugurator, secondat de cel mai învăţat (crede Eminescu) dintre toţi reprezentanţii scrisului nostru cronicăresc – Miron Costin, care ne-a lăsat şi un veritabil poem meditativ („filosoficesc”) , Viaţa lumii. Aşadar, Dosoftei, pe lângă primele noţiuni de prozodie, se referă şi la receptarea operei literare, notând, în predoslovia la Psaltirea în versuri (tipărită la Uniev, în anul 1673), că „pentru aciiaia cu multă trudă şi vriame îndelungată, precum am putut mai frumos, am tălmăcit şi am scris [Psaltirea], ca să poată trage hirea omului cătră cetitul ei.” Aproape concomitent, Miron Costin constata că „nu iaste alta mai plăcută şi mai de folos omului zăbavă decât cetitul cărţilor”, atenţionându-şi cititorii asupra onestităţii sale: „Eu voi da samă de ale mele toate câte scriu”. Nu intrăm, hic et nunc, în detalii, însă trebuie să subliniem faptul că ambii cărturari români din a doua parte a veacului al XVII-lea sunt preocupaţi de responsabilitatea pe care şi-o asumă, explicit, faţă de receptorul (cititorul) scrierilor respective, Dosoftei menţionând că, „precum am putut mai frumos am tălmăcit şi am scris” nu atât pentru configuraţia estetică a lucrului în sine pledează (acesta fiind un obiectiv subînţeles), cât pentru grija faţă de „hirea omului” care trebuie atrasă „la cetitul ei” (a Psaltirii), căci, secondează Miron Costin, „cetitul cărţilor” este o zăbavă şi plăcută şi utilă (utile dulci!) în acelaşi timp, fapt pentru care îşi exprimă responsabilitatea faţă de actul gândit şi exprimat, pentru care va „da socoteală” (şi) în faţa timpului din posteritate.
Şi dacă aşa stau lucrurile la nivelul cel mai înalt, al elitelor (cum se zice astăzi), suntem tentaţi a ne întreba ce se întâmpla, în acest sens, la etajele mai de jos ale conştiinţei publice? Pentru a află un răspuns avem, desigur, nevoie de atestări documentare, care ies la iveală de unde nici nu te poţi aştepta: adică din unele note de pe file de cărţi româneşti vechi păstrate prin mănăstiri şi biserici. Este şi cazul unei cărţi de predici aparţinând Sfântului Ioan Gură-de-Aur, intitulată (de editori?) Mărgăritare, tradusă în româneşte de fraţii Şerban şi Radu Greceanu şi tipărită la Bucureşti, în anul 1691. „Este o carte frumoasă – apreciază Nicolae Iorga – , cu graiul plin şi destul de mlădios, şi execuţia tipografică este la înălţimea textului.” Ea face parte din categoria cărţilor omiletice, aparţinând celui mai mare predicator din vremea de aur a creştinismului şi cuprinde „scumpele şi folositoarele de suflet şi de trup învăţături şi dăscălii ale marelui dascăl şi sfânt Ioan Zlatoust” (vezi. BRV, I, 91, p. 315), cel care, într-o predică despre Fecioara Maria o numeşte pe Sf. Născătoare de Dumnezeu „Grădină încuiată” şi „Fântână pecetluită”.
Cartea (păstrată în colecţia bibliofilă de la Sf. Mănăstire Dragomirna, nr. inv.1371) a circulat, cum vom vedea, prin nordul Moldovei (Bucovina), fiind citită de vreo 7 (şapte) lectori, între care şi doi preoţi, singurii, de altminteri, dispuşi să-şi consemneze (laconic) marginal pe filele cărţii (ceea ce noi astăzi numim) impresiile de lectură. Dar iată însemnările respective, toate consemnate cu cerneală neagră, în limba română, alfabet chirilic (a patra şi a şaptea, cu alfabet de tranziţie):
- Coperta I, forzaţ: „Această carte am citit-o eu iscălitul Ştefan Gheorghian”;
- F. 2-3: „ … iaste a Sfintei Mănăstiri Putnii şi am scris eu ierodiacon Herman. Leat 7265 [= 1757] sept.[embrie] 15”,
- F. 22 v.: „Să se ştie de când au venit Grigorie Vodă al doile rând la veleat de la Adam 7245 aug[ust] 5 iar de a Hs. 1700” (corect:1737) ;
- f. 91, v.: „Cetitu-s-au de iscălitul, de mirare cuvinte am găsit şi [mă] minunez pre încredere ce mare a veacului [ ?] aceluia în D[umne]zeu 1/13 mart[ie] 1865. Nicolae Bacinschi, paroh Bălcăuţului”;
- F. 108 r.: „Ierei Dimitrie Colnovici, la anul 1825”;
- F. 109, v:: „Să [se] ştie când am cetit eu smeritul preot Teodor ot Vicov de Gios şi foarte m-am întristat de cuvintele înfricoşatelor munci ale iadului care sunt într-această sfântă carte. Leat 7273 [=1765] fev[ruarie] 25 ierodiacon Toader”;
- F. 166 r. – 165 v.: „Această carte am citit-o eu gios iscălitul Iancu Preda […]”.
Ne vom opri, aici, doar la două din aceste însemnări, care se circumscriu prin conţinut temei care ne interesează, anunţată deja prin titlul intervenţiei de faţă. Cei doi preoţi, de la Vicov de Jos şi de la Bălcăuţi, realizează o lectură activă şi-şi focalizează interesul, selectiv, pe secvenţele din carte ale căror structuri conţinutistice (cum ar zice regretatul nostru profesor Romul Munteanu, de la Filologia din Bucureşti) se vor fi mulat mai adecvat pe structurile sensibilităţii lor receptive, observând mai întâi că în rândul intelectualităţii de extracţie rurală se practica (şi) o lectură activă, implicând un anume grad de participaţie psiho-intelectuală cu determinaţii religioase, generate de concepţia vremii asupra lumii ca şi de orizontul cognitiv al lectorilor, ca să nu mai vorbim de statutul ontologic al cărţii. Cei doi cititori (lectori, receptori) ţin să ne transmită expresia diferenţiată totuşi a unui anume mod de contemplaţie estetică, moral-religioasă, aşa cum se coagulează aceasta din resursele ontologice ale obiectului contemplat (id est conţinutul cărţii citite).
Preotului Teodor „ot Vicov de Gios” (vezi mai sus, însemnarea nr. 6) îi va fi fost atrasă prioritar atenţia de conţinutul predicii a opta: „Pentru judecata cea viitoare şi pentru muncă [=chinul] cum iaste nesfârşită celor ce nu cred că iaste muncă” şi al predicii a douăzeci şi noua: „Pentru vecinică şi fără de sfârşit muncă. Şi pentru înfricoşata dreaptă judecată”. Distingem în însemnarea acestui smerit preot un anume orizont al mentalităţii, o stare sufletească de întristare, de mâhnire, de durere afectivă şi de compasiune faţă de victimele „înfricoşatelor munci ale iadului” – reacţii sufleteşti declanşate în urma unei lecturi participative, cu efect formativ de la sine înţeles.
Peste o sută de ani, Nicolae Bacinschi, „paroh Bălcăuţului”, aflat, desigur, în alte predispoziţii sufleteşti şi cu o structură interioară evident mai evoluată decât a confratelui său Teodor „ot Vicov de Gios”, înregistrează şi comunică o altă gamă de trăiri mistico-afective (vezi, mai sus, însemnarea nr. 4) printr-o anume detaşare (el este „iscălitul”, iar nu „smeritul”: a se observa această diferenţiere deloc întâmplătoare!) faţă de obiectul contemplat (cartea citită), aceasta şi datorită faptului că atenţia sa se va fi îndreptat prioritar spre o altă predică, a douăzeci şi şasea: „Pentru pronia şi promitia lui Dumnezeu (Adecă pentru mai nainte socotinţa lui Dumnezeu”). Prin urmare „iscălitul” a găsit în textul explorat „de mirare cuvinte” (de uimire, de surprindere, de nedumerire), care i-au creat o stare sufletească de „minunare” (uluire, stupoare, perplexitate).
În concluzie, deşi registrul emoţional al celor doi receptori, diferit (cum am putut vedea), generat de coordonatele distincte ale personalităţii, de spiritul de selecţie şi de conţinutul textelor abordate, nu apare, din perspectiva de astăzi a esteticii receptării, suficient de evoluat (asta şi datorită laconismului impresiilor lor de lectură), este de remarcat că el implică o orientare cognitivă, precum şi o disponibilitate comunicaţională, cel de-al doilea manifestând şi o orientare axiologică, de natură moral-religioasă, „mistică”, după expresia lui Tudor Vianu, cel care în Estetica sa din perioada interbelică ne atrage atenţia că „Psihologismul esthetic a fost moştenitorul misticismului esthetic”, că „Vechea idee a revelaţiei prin frumuseţe şi artă a trăit mai departe în noţiunea emoţiei estetice. Socotesc că este una dintre cele mai importante teme ale cercetării contemporane revizuirea acestui bun tradiţional”.
Este îndreptăţită pledoaria pentru o cercetare estetică orientată pe două direcţii concomitente, sintagmatică (pe orizontală) şi paradigmatică (pe verticală), spre a cuprinde integral dimensiunile pe care s-a dezvoltat cultura noastră naţională, cu toate hiatusurile şi tulburările pe care a fost nevoită să le înregistreze, în vremuri de cumplită şi exclusivistă teroare masterialist-dialectică, spre a da curs invitaţiei lui Tudor Vianu pe care el n-a avut puterea şi mai ales condiţiile favorabile s-o urmeze, s-o (de)săvârşească.
Comentarii