Eu sunt Gina

„Americanii văd altfel viaţa. Ei «don’t give up», nu renunţă niciodată. Chiar şi când le este greu au încredere, au speranţă, găsesc soluţii, pentru că ştiu că în viaţă poţi fi sus, dar şi jos, iar dacă eşti jos, nu există să nu te poţi ridica din nou şi să mergi înainte” îmi spunea zilele trecute suceveanca Gina Macovei Voiculescu, care trăieşte în Statele Unite, după ce a lăsat în România o frumoasă carieră de actriţă în Timişoara.

La 50 de ani, pare să-şi fi însuşit mentalitatea pământenilor de peste Atlantic, în mijlocul cărora locuieşte de 7 ani deja, în marele oraş Houston, din întinsul şi bogatul stat Texas. Acolo, mărturiseşte ea însăşi, s-a „reşapat” şi s-a transformat într-un om mai puternic, mai curajos, lipsit de prejudecăţile balcanice cu care a plecat din România. Dacă îi este dor de ţară? Greu de spus. Simte însă dor de oameni din ţară şi de scaunul din bucătăria părinţilor. Acel scaun…

„Ştii ca Houston este oraş înfrăţit cu Iaşiul?”, mă întreabă ea, şi dintr-o dată cei aproape 9.700 km distanţă între noi par mai scurţi.

 Vorbim despre multe, ea, aproape la ora 15 într-o zi când nu preda la şcoală, eu, la aproape ora 24, încă „azi” dar aproape „mâine”, acelaşi mâine care în Houston vine 8 ore mai târziu decât pe Stadionul Areni, aproape de care Gina a copilărit.

În spatele ecranului laptopului pe care ne-am întâlnit să povestim despre aventura ei americană se aude „ciripind” într-o texană veselă şi glasul Antoniei, fiica ei de 18 ani. Ne facem din mână şi inimioare din degete de parcă ne ştiam de-o viaţă. În living se zăreşte bradul de Crăciun împodobit din ajunul Zilei Recunoştinţei, la sfârşitul lunii noiembrie. Pentru că, îmi spune suceveanca, aşa este obiceiul în America. „Ca să ne bucurăm mai mult de el” motivează.

Când descoperi că poţi să răstorni munţii…

Gina Macovei Voiculescu, actriţă, soţul ei, pianist şi cântăreţ de operă, şi fiica lor Antonia, de 11 ani, au aterizat pe pământ american sâmbătă, 9 noiembrie 2013, la ora 2.30. Erau imigranţi, aveau ceva bănuţi în cont şi speranţa unui viitor mai bun.

După 7 ani, consecutiv, cât tot aplicaseră, dar când deja credeau că nu mai este posibil să se întâmple, câştigaseră Loteria Vizelor şi începeau o nouă viaţă în Statele Unite ale Americii.

„La momentul în care soţul meu a început să-şi dorească foarte mult să plece în America eu aveam 930 de lei salariu, iar el 1.100. Eram doi artişti cu un copil şi dacă nu era tata de la Suceava să ne trimită bani, nu ne descurcam.

Am câştigat loteria. Ce facem, mai plecăm, nu mai plecăm? Plecăm… De dragul Antoniei, plecăm. După ce-ţi trece euforia şi ştii că ai «green card» începi demersurile plecării, vinzi ce ai, păstrezi ce crezi că poţi lua în singura valiză pe care poţi s-o iei cu tine. Doar că americanii îţi cer o adresă în State unde să-ţi trimită greencardul. Nu vii la ei să tragi la hotel. Dar pe cine ştim în America unde n-aveam rude, n-aveam prieteni? Pe Facebook, mă regăsisem cu un coleg de şcoală, Dumitru Rusu, care era în Texas, venit tot prin Loterie la un văr, inginer petrolier. A fost de acord să dăm adresa lui autorităţilor şi aşa am ajuns noi în Texas, şi nu în alt stat. Texas este un stat bogat, deşi e cumva la ţară, nu e America aceea de New York, Chicago, Seattle. Dar texanii sunt oameni mult mai primitori, mai omenoşi, mai deschişi către imigranţi” spune Gina Voiculescu.

A doua zi după ce au ajuns în Houston, duminică, familia s-a dus la biserica unde se adună comunitatea de români. „Avem o familie nouă!” au fost cuvintele care au declanşat acolo mobilizare generală. Unul ştia pe altul, care ştia pe altul, care putea, care voia. Aşa, familia Ginei a găsit repede un apartament de închiriat, pentru că cineva cu „credit history” a garantat pentru ei. După două săptămâni, Gina avea şi un loc de muncă la magazinul cu produse multietnice al soţului libanez al unei românce din comunitate, soţul ei preda lecţii de pian, iar Antonia era deja elevă la şcoala din cartier.

Viaţa nou-veniţilor din România a curs apoi în sus, dar şi în jos, pentru că America îşi deschide braţele să te primească, dar durează ani până te îmbrăţişează ca pe un om de-al casei. Cei trei au stat o vreme în chirie, apoi şi-au cumpărat o casă. Apoi şi-au cumpărat maşini, ca tot omul care îşi făcea „cuib” şi care trebuie să ţină pasul cu nevoile personale şi ale vieţii americane. Au deschis chiar un studio de arte pe care Gina l-a închis în această vară, când pandemia a blocat şi peste ocean orice activitate colectivă.

După câteva luni în magazinul multietnic, părintele Mirel Tudose, inimosul paroh al bisericii ortodoxe din Houston, i-a cedat Ginei postul de tehnician fizioterapeut la o clinică de recuperare pentru sportivi. Timp de 6 ani, suceveanca a rămas să lucreze în domeniu, într-un colectiv de oameni extraordinari, buni şi de nădejde, care au susţinut-o, încurajat-o şi îndrăgit-o.

Între timp, îşi echivalase şi studiile din România.

Din cele povestite de suceveancă am înţeles că America imigranţilor este OK şi că depinde doar de tine cum reuşeşti să prinzi rădăcini. Uneori însă, drumul ţi se împotmoleşte din cauza oamenilor cu care te-ai însoţit. Planurile pe rol se pot schimba, lista cheltuielilor de zi cu zi poate deveni la un moment dat mai lungă decât cea a câştigurilor şi atunci, departe de mamă, tată, alţi oameni care te pot ajuta, trebuie să găseşti tăria să mergi mai departe singur, păstrându-ţi demnitatea şi pe obrazul copilului tău, surâsul. Şi atunci descoperi că eşti în stare să răstorni munţii. No comment more…

„Din septembrie 2019, mi-am mai luat un serviciu la un alt spital de recuperare. Lucram de luni până vineri la spitalul unde eram angajată permanent, iar sâmbăta şi duminica, la celălalt. Am numărat la un moment dat 62 de zile lucrate fără întrerupere. Şeful acceptase să lucrez «overtime», aşa că în loc de 80 de ore, norma pentru 2 săptămâni, am avut 148 de ore. Mi-a mai trimis şi tata bani, din România.

Şi asta este o parte din aventura mea americană, una deloc uşoară. Dar de când mă ştiu m-am rugat la Dumnezeu şi la Sf. Efrem cel Nou şi încă o dată am simţit că sunt cu mine. De câteva luni sunt profesor de arte şi teatru la o şcoală elementară şi am un an la dispoziţie să învăţ ca să iau certificatul. Şi învăţ, şi învăţ. N-am renunţat la spital încă, unde mă mai duc uneori. Acum munceşte şi Antonia, plăteşte şi ea anumite cheltuieli în casă. În America, tinerii muncesc” a mărturisit sincer partenera mea de povestit întâmplări americane româneşti.

Antonia, copilul de high level

Pentru Gina Macovei Voiculescu, fiica ei, Antonia, este „combustibilul” vieţii de zi cu zi. Din prima zi, acum 7 ani, fata s-a simţit în Statele Unite ca peştele în apă, cu atât mai mult cu cât ştia bine limba engleză. Astăzi este o tânără americană de 18 ani, care vorbeşte încă româneşte fără accent, frumoasă, inteligentă, carismatică, independentă şi fresh ca un vânt de primăvară. În Texas, Antonia a fost „acasă” de la bun început, acolo îşi construieşte viitorul.

„După prima zi de şcoală a venit plângând. M-am speriat, am zis că nu-i place, că are dificultăţi. Plângea pentru că nu înţelegea nimic ce spun profesorii. Păi cum să o înţeleagă ea, care vorbea o engleză curată, pe profa de matematică, care era filipineză şi vorbea cu accent filipinez? Sau pe profesorul de ştiinţe, un afro-american care avea şi el un accent ciudat. Asta pe lângă faptul că texanii vorbesc cu accent specific texan. După o săptămână s-a prins cum e treaba” povesteşte mama ei.

După mai mult de patru ani de şcoală în România, Antonia a dovedit că este mult avansată faţă de colegii ei americani de 11 ani, aşa că au introdus-o pe rând în programe de învăţare tot mai avansate, de high level, ca în clasa a 7-a să o transfere, cu acordul părinţilor, la „T.H. Rogers” School Huston, o şcoală pentru copiii de elită. Acolo a terminat gimnaziul, printre primii 25 de copii din şcoală, cu decret prezidenţial semnat de preşedintele SUA, Donald Trump.

De la acel nivel a putut aplica apoi la liceul pentru International Bacalaureat Diploma Hight School, liceu pe care îl va absolvi la vară.

Antonia cântă la pian, desenează, creează modele de îmbrăcăminte, joacă teatru şi a fost acceptată deja să-şi continue studiile la trei academii artistice din SUA.

Culmea, ea îşi doreşte să facă medicină, oncologie pediatrică mai exact, şi a aplicat pentru asta la Rice University, din Huston, una dintre cele mai tari universităţi americane. După 15 decembrie va primi răspunsul.

Dor de teatru

Gina Voiculescu a absolvit Academia de Teatru şi Film în 1996 şi, cu excepţia a două scurte perioade la Bacău şi Arad, şi-a desfăşurat cariera numai la Teatrul pentru copii şi tineret „Merlin” din Timişoara. Talentată, a jucat în spectacole cu actori, în spectacole commedia dell’arte, cu măşti, dar şi teatru de păpuşi. Spune despre ea că a făcut roluri multe, complexe, savuroase şi cam tot ce şi-ar fi dorit să facă. „Am făcut cam tot ce s-a putut şi mi-a plăcut. Am jucat tot ce mi-am dorit să joc şi am reuşit, deşi nu e uşor să faci teatru pentru copii. Adultul vine la spectacol şi chiar dacă nu joci bine, omul acceptă convenţia şi aşteaptă cu bun-simţ să se termine reprezentaţia. Copiilor dacă nu le place, dacă nu i-ai captat ca să-i ţii pe scaun cu jocul tău, se ridică şi pleacă. Ai noştri n-am văzut să se ridice. Mi-am făcut o carieră în teatru şi m-am bucurat, pentru că am ales-o din tot sufletul, şi voi suferi probabil după ea toata viaţa” s-a destăinuit actriţa.

Dar suceveanca a urcat pe scenă şi în Statele Unite. În 2018 a obţinut rolul lui Mrs. Rottenmeier într-un proiect care punea în scenă „Povestea lui Heidi”, adaptare după romanul Johannei Spyri. Două luni de repetiţii, 12 spectacole, dor de scenă puţin potolit şi înapoi la viaţa de zi cu zi. Anul acesta, ca tot globul, la viaţa în pandemie.

Aflu de la ea că în Texas, epidemia de Covid-19 nu este un „Bau-Bau” care te sechestrează în casă, aducător de spaime şi moarte.

„Antonia învaţă online, dar eu merg la şcoală. La noi, elevii învaţă în sistem hibrid. E doar ciudat, dar purtăm mască, ne dezinfectam. Până în octombrie, când am intrat la şcoală, am mers la muncă, la spital, iar acolo, cu măsuri de precauţie, lucrătorii nu s-au infectat. Sunt suspendate activităţile cu public, dar mergem la magazine, la shopping, la mall. Respectăm regulile şi ne vedem mai departe de viaţă. Sperăm să revenim mai repede la normal” a trecut peste acest subiect partenera mea de discuţii.

„Citizen of the United States of America”

730 de dolari… Atât costă în statul Texas taxa pentru obţinerea cetăţeniei americane. Până s-o plăteşti însă, trebuie să aştepţi minimum 5 ani ca rezident pentru a depune dosarul pentru obţinerea celui de „Citizen of the United States of America”. Atât au aşteptat Gina şi soţul ei până au depus cererea. După încă un an de aşteptare, abia în luna octombrie 2019 suceveanca Gina Macovei Voiculescu a devenit cetăţean american, iar Antonia, minoră încă, prin părinţii ei, pe 24 ianuarie, anul acesta, de Ziua Unirii româneşti.

 „Am ajuns într-o aulă imensă, împreună cu alţi aproape 4.700 de oameni de toate culorile şi naţionalităţile lumii. Mai întâi au venit câţiva oficiali, judecători, care ne-au asigurat că verificările lor au dovedit că merităm să devenim cetăţeni americani şi au insistat pe responsabilităţile care vin odată cu cetăţenia americană. Americanii au un mare respect pentru imn, pentru steag, pentru toate simbolurile naţionale şi îţi transmit asta. În momentul când ne-am ridicat toţi în picioare şi am depus jurământul cu mâna pe inimă, toţi într-o respiraţie şi un glas, 4.700 de oameni, a fost extrem de emoţionant, unic” a povestit, cu emoţii noi.

Anul acesta, la prezidenţialele din Statele Unite, ca cetăţean american, Gina Macovei a votat pentru prima dată.

„În America am învăţat despre puterea unei comunităţi”

 Gina, şi cu atât mai mult Antonia, nu se va mai întoarce în România decât în vacanţă, la familia rămasă aici. America este acum ţara lor adoptivă, casa lor şi locul de pe planetă care le-a oferit mai mult decât au crezut că vor obţine vreodată în ţara natală.

După 7 ani de nesiguranţă şi greutăţi, cariera Ginei a luat o direcţie nouă şi se va aşeza pe un făgaş sigur. Recunoşte că îi mai este dor de prieteni, dar acum trei ani când a fost în ţară a înţeles că deja nu mai râdeau la aceleaşi glume, nu mai avea cu ei conexiunea de altădată.

„Am făcut bine că am venit în State, chiar dacă nu a fost şi nu este încă foarte uşor. America este ţara care progresează din diversitate, ţara în care valoarea este recunoscută. Aici, dacă nu eşti capabil să-ţi construieşti o carieră, nu merge cu pile. Când copilul meu a venit în America a fost apreciat şi promovat de şcoală, deşi era copil de imigranţi. Colegii mei de la muncă m-au învăţat solidaritatea, puterea unei comunităţi şi deschiderea faţă de oameni. M-au învăţat că nu contează ce naţie eşti, de unde vii şi ce culoare de piele ai, cât timp eşti om. La orice job pe care l-am avut am învăţat că dacă eşti responsabil, corect, bun şi deschis, nu există ca ceilalţi să nu te aprecieze şi să nu te îndrăgească.

Eu sunt Gina pe care o ştiţi, însă mă uit în urmă cu 7 ani ce mentalitate şi ce griji aveam despre ce-a făcut ăla, de ce a făcut, cu cine a făcut! Doamne! Aici şi acum sunt ocupată să-mi trăiesc propria viaţă, fără grija altora.

Să se termine anul acesta, să se termine şi cu pandemia ca să merg iar la audiţii, că mi-e un dor extraordinar să joc!” a încheiat suceveanca cetăţean al statului Texas.

(Foto: Alin ZELENCO)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: