La tocmeală

Nu ştiu cine (chiar nu ştiu!) a „descoperit” că n-ar fi lege (dar Lege, nu hotărâri, ordonanţe ordine sau alte chestii din astea percepute ca fiind de obscură şi minoră importanţă) anume care să impună, la vreme de epidemie, purtarea măştii. Iar adevărul astfel dezgropat a început a fi transmis din gură în gură (fără mască), încă de prin primăvară, urmând de atunci să cunoască vârfuri, minime şi alte vârfuri de receptare, în funcţie de contexte şi potriveli. Probabil că persoanele respective, care se ţin cu dinţii de adevărul lor, au inclusiv ştiinţă de vorba ceea care zice că unde-i lege nu-i tocmeală, suflecând-o în forma unde nu-i lege e rost de tocmeală. S-a înţeles şi se înţelege – în zona rafinaţilor pe care îi vizez – că masca e un articol inclusiv cu mare încărcătură simbolică, odată ce se pune peste gură şi nas: gura trebuie să fie un organ în relaţie naturală cu libertatea şi democraţia, iar nasul – fie el fin ori (şi) băgăreţ – nu e nicidecum mai lipsit de importanţă ori implicare în chestiune. Aşa cum s-ar fi pus problema – dacă ar fi fost aduse în discuţie sau chiar s-ar fi impus, fără lege, interdicţii – cu privire la urechi ori poate chiar la sensibilele tălpi. Deşi (sau tocmai de aceea?!) nu există legislaţie privind spălatul urechilor ori referitoare la ce vrei să auzi şi ce nu (plus interpretările), nici referitoare la şosetele/ciorapii şi încălţămintea de toamnă. Ajuns, la urmă, la acest subiect, de pe un site de specialitate am aflat că doamnelor li s-a recomandat (dar nu-i lege, au voie să decidă) să poarte încălţări cu aspect masculin. Mai mult ca sigur că se găsesc, la preţuri care să acopere şi pierderile de peste an, în magazinele de profil care n-au dat faliment. Şi le cumperi la preţul afişat, fără tocmeală.