PSD Suceava 2020

A plecat şi Mihai

Viaţa este o călătorie care merită făcută o singură dată. Există ceva mult mai puternic decât moartea – dragostea. Murind, continui să trăieşti lângă cel sau cea pe care l-ai iubit sau ai iubit-o. Cât de mult am vrea să înţelegem sensul vieţii, dacă are vreunul. Priveşti înapoi cu regrete, îl cauţi pe Dumnezeu, gândind la apropierea ultimei judecăţi. Şi, eventual, din judecat să devii judecător şi să-L întrebi tu pe Creator: „De ce, Doamne?” sau „Oare moartea este o altă faţă a vieţii?”. De obicei, etapele celui care moare sunt agonia, trecerea, stingerea. Mihai Gheorghi, soţul meu, „a plecat” doar în stingere spre magnificele zări neştiute ale unei lumi noi. Şi totuşi, cel absent e mereu cu noi, aici: nu conteneşte să ne locuiască amintirile, să ne obsedeze gândurile compunând imaginile fiinţelor iubite ce erau însăşi esenţa vieţii noastre. Doamne, dacă am putea, am preface fiecare clipă într-un veac de viaţă; n-am pierde măcar una singură şi am ţine socoteala tuturor acestor minute pentru a nu le risipi. Viaţa e pretutindeni, viaţa e în noi şi nu într-o lume exterioară. Lângă el erau oameni şi a fi OM între oameni şi a rămâne astfel mereu în toate nenorocirile cu putinţă să nu-ţi pierzi speranţa şi curajul. A dovedit ce înseamnă viaţa, care-i este ţelul, cu toate că a suferit mai mult ca oricare altcineva pe lume. S-a născut în comuna Lozana, judeţul Botoşani, în anul 1937, la 7 martie. La doar 5 luni a fost lovit de trăsnet. Pe mama lui trăsnetul a secerat-o, iar oamenii au îngropat copilul până la gât şi astfel i-au salvat viaţa, dar urmările au fost pe viaţă. Mătuşa lui – sora mamei lui – neavând copii, l-a luat, i-a oblojit rănile şi l-a crescut. De la tatăl lui, Ion, a moştenit dârzenia, înţelepciunea şi pofta de viaţă. De la mama Ana a primit spiritul iscoditor şi neobosita dorinţă de cunoaştere, curajul de a-şi manifesta ferm acţiunile şi convingerile.

Cea mai mare dorinţă, să nu moară până ce nu va povesti tot ce a trăit

Dorinţa lui cea mai mare, în iarna vieţii, era să nu moară până nu va povesti şi transmite tot ce a trăit, pentru ca aceste amintiri dragi, unele triste, să nu dispară odată cu el. N-a apucat. Au rămas poezii, urături, începuturi de scrieri neterminate. Era un orator excepţional: putea compune, putea lua cuvântul oriunde şi oricând fără nicio pregătire prealabilă şi, prin vocea lui clară, prin calitatea discursului impunea o linişte şi ascultare cu deosebit respect şi plăcere. În pofida faptului că a trecut de mic printr-o traumă, Dumnezeu l-a înzestrat cu înţelepciune, cu darul cititului. La liceul din Siret, unde am fost colegi de clasă, nu i-au ajuns cărţile de la biblioteca liceului, a legat prietenie cu grănicerii de la frontieră, luând cărţi şi de la instituţia armatei din Siret. Citeam cu mare nesaţ şi satisfacţie că în clasa A avem un elev de excepţie, când apăreau articole pe diverse teme, la „Gazeta de perete” a şcolii. Mătuşa lui, fiind şi ea văduvă, l-a crescut în credinţa şi respectul pentru muncă, acestea fiind primordiale. De mic a muncit enorm. Când se ducea la câmp cu animalele, sub braţ avea cartea pe care o citea cu nesaţ. Omenia şi bunătatea l-au caracterizat. Oricui îi acorda sprijin moral, dar şi material, dacă i se cerea. Dar cel mai mult iubea copiii. A dovedit înţelegere, compasiune pentru copilul meu rămas şi el orfan de tată la doar 4 luni, tatăl lui „plecând” la doar 26 ani. Niciodată, dar niciodată n-am avut probleme cum, de obicei, se întâmplă cu tatăl al doilea. Pentru aceasta îi mulţumesc şi acolo unde se află, şi-L rog pe Dumnezeu să ţină cont şi de acest lucru.

A fost încadrat ca învăţător la Argel – Câmpulung Moldovenesc, unde a funcţionat ca director, apoi la Brodina, ca profesor de sport, director de cămin cultural, preşedinte al filialei UUR Brodina timp de 25 de ani. Atât ca profesor de sport, cât şi ca responsabil cu activităţile culturale, a avut merite deosebite. Întotdeauna venea de la Vatra Dornei, Braşov, unde se desfăşura „Daciada”, cu un diplomat plin de diplome.

Oameni de toate vârstele au venit să-şi ia rămas-bun de la el

La fel, la „Cântarea României”. La moartea lui s-a văzut preţuirea roadelor stăruinţelor lui: oameni de toate vârstele au venit, cu mare tristeţe şi uimire, să-şi ia rămas-bun de la acela care a fost un mare OM. Cu toate că nu a avut copii proprii, a fost un tată adevărat, un bunic adevărat. Atât de bucuros şi mândru era văzându-l pe nepotul lui cu două diplome – inginer TCM şi pilot, de parcă ar fi vrut să spună: „Îmi seamănă mie!”.

Cât de trist trebuie să fie acum „dincolo”, când nepotul trebuie să muncească, deocamdată, pentru ce nu are pregătire!

Cred că se roagă şi el să treacă nenorocirea ce a cuprins întreg mapamondul. Inundaţiile din vara aceasta au grăbit curmarea de vieţi omeneşti. Un fost elev, tată a 10 copii, un om de o bunătate ieşită din comun, harnic, priceput la toate, a murit luptând cu apa care năvălea în grădină, apoi în solarul lui. Soţul meu a fost să-şi ia rămas-bun de la el, a venit acasă foarte afectat; cu lacrimi a povestit cum copiii lui, familia îl plângeau. Peste două ore de la povestire, a murit şi el, măturând nămolul, nisipul ce aduce apa din drum în ograda noastră. Cu o zi înainte au măsurat iarăşi (doar era înainte de alegeri) terenul pe margine de râu pentru a construi diguri de apărare. Iarăşi promisiuni, iarăşi „o să” în loc de „am făcut”. Văzându-l căzut, cu lopata într-o parte, mătura în altă parte, m-a cuprins un şoc emoţional intens, de o violenţă inimaginabilă – şocul comunicării senzoriale şi psihice întrerupte: a nu-l mai vedea niciodată, a nu-l mai auzi vreodată, a nu mai respira pentru vecie acelaşi aer împreună. M-a cuprins un sentiment de depersonalizare, de frustrare, de dezolare, chiar de amputare ca supravieţuitoare, ca şi tentaţia disperării: o durere cernită în inima mea: tot ce privesc se preface-n moarte, tot ce aveam în comun cu el a devenit o crucificare cumplită fără el.

„Alo, sunt aici !”

Privirile mele îl căutau şi caută pretutindeni, dar el nu va mai veni niciodată cu adevărat. Pe 19 august, la ora 9.30, eu, împreună cu colega mea Anna Grosariu, am plecat în grădină să culegem păstăi. Deodată am văzut un om venind în curte, apoi s-a îndreptat spre bucătărie, unde uşa era deschisă. Eu am strigat: „Alo, sunt aici!”. Şi m-am îndreptat spre casă să-l întreb ce doreşte. Când am ajuns la uşa bucătăriei, nu era nimeni. Am verificat toate camerele, dependinţele, nu era nimeni. Era el, Mihai soţul meu, l-am cunoscut după hainele în care a murit. L-am văzut doar cu spatele.

Viaţa îmi este groaznică, fiindcă nu mă aşteptam să trăiesc din nou înjumătăţită. Un văl negru pare să se desfăşoare peste toate lucrurile, în lipsa lui totu-i pustiit. Dispariţia unuia din cuplu provoacă celui rămas o suferinţă de nevindecat. Admirabilă virtute este moartea. Ea dezvăluie viaţa. Cât trăieşte, omul nu e văzut de oricare dintre noi decât înspre partea care-i slujeşte sau îl stânjeneşte. Îndată ce moare, văzut sub mii de noi aspecte, se disting toate iţele felurite prin care era legat de lume. Calităţile celui dispărut ies la iveală cu putere, în vreme ce defectele se estompează. Nu se poate iubi perfect decât ceea ce s-a pierdut pentru totdeauna. Apar regrete, remuşcări chiar, pentru supravieţuitor. Moartea ne face să uităm slăbiciunile fiinţelor dispărute; ea nu ne lasă decât regretul tăcerilor noastre. Chiar gesturile care la ei ne păreau fastidioase ori ridicole, devin în ochii celor rămaşi, lipsiţi pentru totdeauna de acest spectacol, mişcătoare şi melancolice. Să nu refuzăm niciodată celor ce trăiesc tandreţea pe care remuşcările noastre o vor oferi în zadar umbrei lor. Aceste remuşcări dezvăluie un sentiment acut al vinovăţiei, al durerii morale. Tot acum se pune întrebarea dacă s-a făcut într-adevăr tot pentru a răspunde nevoilor, dorinţelor celui ce nu mai este. O întreagă societate este afectată prin moartea unui singur om. Acest om a fost Gheorghi Mihai, care era sufletul comunei, implicându-se în relaţiile afective, familiale, sociale, culturale. Nu numai cei în mijlocul cărora a trăit îl regretă, ci şi cei de peste hotare, pe care i-a primit cu bucurie, i-a ajutat la nevoie. Mesaje cu regrete nu contenesc să vină. Climatul de disperare, de durere, privind cu nostalgie fotografiile din momentele fericite ale evenimentelor din viaţa noastră este la fel, dacă nu mai periculos decât coronavirusul în sine. Mă rog la Dumnezeu să-l aşeze în lumea drepţilor, alături de colegii lui de clasă de la liceul din Siret. Amintesc doar ultimii: Nicolae Hapenciuc, Dumitru Hariuc. Aceştia erau cei mai înalţi, cei mai arătoşi, cei mai „căutaţi”, mai ales de fete. Acum formează o echipă frumoasă: profesor, iubitor de artă (profesor de desen, poet).

ARTEMIZIA GHEORGHI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: