O lumină

Nu era încă ora 10 a dimineţii de sâmbătă când, în poarta sediului Colegiului Naţional „Mihai Eminescu”, de la distanţă, se vedea pâlpâind o lumină roşie alături de o coroană de flori. Cine?!… După 25 de zile de spitalizare, în care s-au amestecat clipele de speranţă curată cu cele ale deznădejdii, lupta pentru supravieţuire a profesorului Renato Tronciu cu Covid-19, în vârstă de numai 54 de ani, se încheiase. Aveau să urmeze, în ceasurile de după, alte şi alte lumini pâlpâitoare să se alăture primei, alte şi alte coroane, sub fotografia celui care a fost şi nu mai poate fi decât amintire. Şi un adevărat pelerinaj în dreptul clădirii închise, în dreptul gardului rece de fier, sub cerul mohorât şi lângă arborii umezi. Foşti colegi, foşti elevi, necunoscuţi, trecători oarecare. Din fotografia prinsă pe gardul de fier, cu privirea drept înainte, profesorul – fără să ştie, fără să vrea – transmitea, pentru toată lumea care vrea s-o asculte şi s-o priceapă, încă o lecţie, despre lupta inegală a fiinţei cu această boală al cărei nume e pe toate buzele. Intitulate „Tăcerea lui Renato” şi cu mottoul „Celui care, întorcând corabia vieţii din drum, nu a mai putut fugi de propria moarte. Căci el s-a mai întors o dată din drum…”, colega sa Gabriela Cazac a scris, după aceea, pe o reţea de socializare, rânduri luminoase şi sfâşietoare totodată. Care încep aşa: „Renato a fost unul dintre cei mai iubiţi profesori ai şcolii”. Şi se încheie aşa: „Numai noi nu l-am putut ajuta cu nimic”…