Sculptorul Ion Mândrescu, în exclusivitate, pentru „Crai nou”

„Nu mă poate opri nimic să îmi văd de sculpturi”

 Între autografe („pentru David, din Anglia, mulţumesc foarte mult!”, rostit, iacă, deşi cu vizibil accent, în româneşte) şi întâlniri cu colegi de şcoală („dormea în atelier”, îşi aminteşte Teofilia Vasiliu, care i se adresează celui căruia îi dădea să-i rezolve temele cu dulcele apelativ „Ionele”) şi numeroase fotografii făcute cu consilierii locali din comuna Şcheia veniţi la vernisaj, maestrul Ion Mândrescu a avut amabilitatea să răspundă joi, la vernisajul expoziţiei sale de la Suceava, câtorva întrebări.

Aşteptat cu drag şi interes de suceveni, a simţit asta, a simţit căldura lor? „Da, am simţit de aici şi emoţia. Am avut şi am foarte mari emoţii la gândul că sunt acasă, iar faptul că mama ( uşor de observat în public, purtând o ie frumoasă – n.red.), precum şi alte rude, au fost prezente, mi le-a sporit. Cu siguranţă emoţiile au fost aici, acasă, la Suceava, mai puternice decât în alte locuri”.

Suceava, locul unde „acum 10, 15, 20 de ani nu m-am gândit că voi expune”: „Pentru că drumurile m-au dus departe, dar m-am întors, m-au întors copiii şi familia, dar şi pentru că adversitate am simţit de multe ori. Nu din partea oficialilor, nu a celor ce dirijau şi conduceau muzee, nici din partea colecţionarilor, ci din partea celor care erau plătiţi să conducă instituţia mea. Am avut momente în care am fost frânat, oprit din drum, acum 25-30 de ani, în perioada comunistă, de colegi pe care aceştia i-au scos ca valori absolute. Asta a creat repere culturale false şi a dezorientat generaţia mea, s-a creat din păcate această diversiune, încât nonvaloarea la noi într-adevăr funcţionează. Arta nu este la discreţie, aşa cum credem noi, unii dintre noi, nu poate fi făcută de inşi fără har, fără talent, or lucrul ăsta s-a produs în perioada comunistă. M-am scuturat; mi-am zis că tot mor, depinde în ce mod o fac. Decât să mor ca un bou, mai bine mor pe mâna mea. Este teribil de important că pot să îmi văd de fiinţa mea, de viaţa mea şi nu mă poate opri nimic să îmi văd de sculpturi”.

Un muzeu Ion Mândrescu la Suceava? Are acest gând? „Nu. Timpul e cel care hotărăşte, iar dacă în timp se va considera că există valoare absolută, poate”. Mai are îndoiala asta? „Am îndoială, într-o oarecare măsură, nu totală. Am câteva motive, semne plastice care nu au nimic parazitar în ele, se identifică cu fiinţa mea şi nu seamănă cu nimic din ceea ce s-a făcut în istoria sculpturii universale.”

Priveşte cu mulţumire în urmă? „Sigur că puteam mai bine, dacă aveam o educaţie mai bună şi porneam mai pregătit. M-am autoeducat, pentru că şcoala nu mi-a oferit mari şanse, mari posibilităţi. Mi s-au oferit şanse mari să rămân la Paris, am fost sprijinit să rămân, dar nu am suportat handicapul limbii şi nici atmosfera de acolo, tot timpul înnorată, înceţoşată. Să fi ştiut limba, poate rămâneam. M-au căutat şi banii, am vândut, arta se face cu foarte, foarte mulţi bani, dar nu îmi pria, am simţit că nu funcţionez acolo. Aşa că m-am întors la Bucureşti. Şi am avut inspiraţia de a-mi face o casă aici, la Mihoveni, căci, se ştie, casa este ţi-e unde ţi-e rostul”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: