Poveste de călătorie

Înălţarea pe Muntele Măslinilor

Am început urcuşul pe Muntele Înălţării, Muntele Măslinilor – Eleon, „eleon” asta însemnând, pădurice de măslini, cu o aparentă coborâre, la Mănăstirea Greco-Ortodoxă cu Biserica Înălţării care nu mai e. Ea se mai păstrează doar în amintirea câtorva din vieţuitoarele de aici (una în acest an şi din Suceava), în aceea a pelerinilor care i-au ascultat povestea şi în macheta din curtea locaşului. Chipul imobil şi vocea egală cu care Maica Teofana ne-o deapănă şi nouă îi intensifică dramatismul. Este istoria bisericii zidite în anii 90, prin râvna unui arhimandrit grec, Ioanichie, în ciuda refuzului autorizaţiei solicitate autorităţilor israeliene. De fapt, o biserică cinstind Înălţarea Domnului deasupra altui locaş, la demisol, închinat sfintei Pelaghia. Dar, în 1992, când construcţia a fost finalizată, inclusiv cu pictarea lăcaşului, ordinul autorităţilor din domeniul urbanismului s-a repezit asupra sa cu buldozerele. „Ei, oftează monahia, biserica aceea s-a dus repede, şi venea de-acum rândul bisericii de aici. O steluţă în altar marchează gheara picamărului înfiptă în plafon. În momentul acela, în care picamărul şi-a înfipt gheara, Sfânta Icoană a Pantocratorului, căzută din turlă peste molozul rămas din Biserica Înălţării, s-a ridicat rotindu-se până în gheara picamărului, cam pe şapte metri şi jumătate distanţă, şi s-a oprit dreaptă în faţa lui”. Şi buldozerul, şi picamărul au încremenit în aceeaşi clipă, apoi s-au retras în faţa minunii. Părintele Ioanichie, greu încercat de spulberarea bisericii lui, a trecut la cele veşnice, tânăr încă, chiar de o sărbătoare a Înălţării. „Dar noi vom ridica deasupra o altă biserică, având hramul Pantocratorului!”

Cuprindem cu privirea, prelungind-o cu închipuirea, Muntele Măslinilor, călăuziţi de Karola Nzounza. Vedem Cetatea Ierusalimului spre care de aici s-a îndreptat Iisus Hristos ca să ajungă la templu, intrând prin Poarta sa de Aur, construită de bizantini pe temelii venind tocmai din vremurile regelui Solomon, zidită, pecetluită azi, dar care se va deschide din nou pentru Mesia, la sfârşitul timpului. Aspectul arid al acestui cel mai înalt munte – circa 800 de metri deasupra nivelului Mediteranei – s-ar datora tăierii arborilor de către romani, pentru a le folosi lemnul în asediul Ierusalimului din anul 70, însă la Învierea de Apoi, odată cu oamenii, şi măslinii vor înflori din nou. Muntele are trei culmi, la miazănoapte este Scopus, cu Universitatea Ebraică a Ierusalimului, în partea centrală este dominat de Spitalul Augusta Victoria. Cea de a treia culme, de la miazăzi, pe care ne aflăm, este a Înălţării, cu un buchet de biserici creştine. Biserica spre care ne îndreptăm, trecând prin satul A-Tur, chemaţi de înalta sa clopotniţă, cel mai înalt turn din Ierusalim, despre care se spune că poate fi zărit şi de la apa Iordanului, este tot o biserică a Înălţării, aceasta însă puternic înrădăcinată în piatra muntelui de un secol şi jumătate, pe terenul cumpărat de un călugăr rus, Antonin Kapustin. Alăturându-i şi paraclise, şi livadă, şi chilii, şi ateliere de pictură şi broderie, cel de-al doilea ctitor al lăcaşului, Partenie, a organizat aici o mănăstire, aparţinând Bisericii Ortodoxe Ruse, în obştea căreia s-au aflat mereu şi monahii românce. Pelerinii ştiu şi povestesc tot soiul de istorii, începând cu moartea misterioasă a părintelui Partenie în chilia sa şi continuând cu încercările prin care au trecut vieţuitoarele în vremea Primului Război Mondial, cu încartiruirea aici a soldaţilor turci şi perspectiva transformării locaşului într-un spital militar, dar sunt istorii vechi, de răni închise, de vreme ce această cetate a ortodoxiei respiră atât de calm între măslini şi florile lunii mai şi arată atâta bunăvoinţă faţă de pelerini, care pleacă de aici cu nenumărate bucurii legate de moaştele cărora le-au simţit tăria şi jertfa, de icoanele în faţa cărora s-au închinat, între care şi aleasa icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, „Grabnic ascultătoare”, de frumuseţea picturii făcute de măicuţe şi, binecuvântare, de mici iconiţe, Blagoslovenie stago grada Ierusalima.

O astfel de iconiţă, cu capul Sfântului Ioan Botezătorul ţinut cu nesfârşită grijă şi evlavie de găsitor, primim şi la Paraclisul Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul din spatele Bisericii Înălţării. Luat după tăiere de un suflet credincios, de Ioana, soţia lui Huza, dregător al lui Irod, pus într-un vas de lut şi îngropat aici, a fost descoperit în secolul IV de un monah, Inochentie, când, dorind să-şi ridice chilie şi o bisericuţă, a săpat adânc în pământ. Pe acea Ioană, care a ajuns să facă parte din grupul Mironosiţelor, o sărbătorim ca Sfânta Ioana pe 27 iunie. Toate aflările capului Sfântului sunt de asemenea trecute în calendar, dar în timp ce rândul se încheagă plin de bunăcuviinţă pentru trecerea cu rugăciuni şi semnul crucii la locul marcat în mozaicul pavimentului din paraclis ca fiind al îngropării de către Ioana şi al aflării de către Inochentie, îmi amintesc în primul rând de Sântion de Toamnă, de ziua de 29 august, a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, ca una înfricoşată şi plină de mister în copilărie, din cauza interdicţiei de a mânca roade rotunde, asemănătoare formei capului, şi roade de culoarea sângelui, harbuji, struguri, mere, nuci, roşii… Da, Sântion de Toamnă, scria şi Mihai Camilar, „pentru calendarul popular, cât şi pentru cel creştin, o punte de legătură între lumea veche a zeilor şi prorocilor cu lumea nouă, cu apostoli, sfinţi şi credincioşi creştini, botezaţi în Hristos”.

Apoi ne îndreptăm spre urma piciorului Maicii Domnului, marcată în exteriorul Bisericii Înălţării Domnului ca locul în care a apăsat pământul în efortul de a privi cât mai departe, de a vedea cât mai bine Înălţarea Fiului. Privind în aceeaşi direcţie, sunt simultan şi în faţa mormântului părinţilor mei din Cimitirul Bisericii Sfânta Vineri a Sucevei, cu preotul Minu Mititelu, nu doar întemeietor al acestora, paroh al frumosului locaş, protopop al Sucevei, ci şi susţinător puternic al pelerinajelor în Ţara Sfântă. Peste cununa de caprifoi, cu Mânuţa Maicii Domnului ridicându-se luminoasă ca zeci de lumânări, sora mea, Dany Madlen, şi cu mine, desluşim în ziua senină a Înălţării creasta înzăpezită a Rarăului. Pe mormântul părinţilor, Nicolae şi Veronica, dincolo de chenarul de piatră cu ştergarul pe care am aşezat coşul cu sticla de vin, colacul cu lumânarea aprinsă, cu ouăle roşii şi cu pomelnicul celor plecaţi din neamurile lor, Brînzei şi Baltag, începând cu bunicii noştri paterni şi materni, am desfăşurat, aşa cum îi plăcea Mamei, Tricolorul. La deschiderea cimitirului, în anul 2001, am adus osemintele Tatei de la Câmpulung Moldovenesc, care au fost reînhumate în zona destinată veteranilor de război. Încă nouă ani, Mama, ea însăşi veteran de război, şi-a suspinat părerea de rău că cimitirul nu are o troiţă în memoria lor, şi şi-a trăit cu o reînnoită căldură sufletească mulţumirea că hramul cimitirului, cu sfinţirea mormintelor şi bogate pomeniri, este de Înălţare, de Ispas, de Ziua Eroilor şi a Martirilor care s-au jertfit pentru apărarea credinţei strămoşeşti, a patriei şi a neamului românesc. Deşi urcând din stânga noastră, soarele ne înlăcrimează vederea Rarăului şi amintirea. În cimitir se aud clopote, din cădelniţe se ridică mireasma tămâiei, se simte de pretutindeni aceea a busuiocului. Preoţii vin din mai multe părţi, în anii care au trecut de la deschidere, cimitirul, străjuit de pădure, s-a tot întins, crucile albe s-au tot înmulţit. Mătasea Tricolorului prinde a se văluri încet. Poate de la undele aerului de amiază, poate de la deschiderea florilor peste care l-am întins, poate de la respiraţia de dincolo de timp a Părinţilor.

Mergem mai departe, pe Muntele Măslinilor, cu locaşuri de rugăciune, cu vreo două micuţe aşezări între chiparoşi, cu puţini localnici şi mulţi pelerini, distanţele sunt relative, de numărat în paşi şi, deopotrivă, în veacuri, mergem la Capela Înălţării. Mulţimea – creştini şi musulmani umăr lângă umăr -, care aşteaptă să-i treacă pragul este pe cât de mare, pe atât de închisă în gânduri. Niciun semn de nerăbdare, iar aproape toţi cei care ies par a nu se îndura să plece, colindă vecinătatea, cercetând ruinele bisericii bizantine, cuiele înfipte în zidul curţii, de care se ancorează corturile pelerinilor pe care îi adună Sărbătoarea Înălţării Domnului. Atunci, singura dată în an, se deschide pelerinilor şi Turnul-Clopotniţă al Bisericii Ruseşti a Înălţării. Celebrată în vechime, înainte de încreştinarea lui Constantin cel Mare, într-o peşteră din apropiere, Înălţarea şi-a avut cea dintâi biserică în acest loc spre sfârșitul veacului al patrulea. Distrusă, restaurată, iarăşi dărâmată, biserica avea să fie reconstruită, să primească trăinicie şi, în cea mai mare parte, forma de azi, graţie cruciaţilor. Însă urmaşii lui Saladin, învingătorul cruciaţilor, i-au adăugat acoperişul în formă de dom şi firida care indică Mecca, mihrábul, musulmanii cinstind şi ei Înălţarea şi cinstindu-l pe Iisus Hristos ca profet. Înăuntru, şi creştinii, şi musulmanii dovedesc deopotrivă profundă evlavie pentru urma lăsată de Domnul, după patruzeci de zile de la Răstignire şi Înviere, la desprinderea de pământ şi de pământesc pentru a urca în ceruri. Urma este ocrotită de o ramă de piatră, pe care se aşază flori, chipuri smerite, candele aprinse, buze şoptind rugăciuni, în timp ce mâinile se întind sfielnic să o atingă, oferindu-i căldura vieţii şi captând freamătul subtil, boarea nemuririi.

Apoi ne înălţăm cu toţii privirea ca să-I vedem Înălţarea. La Suceava, Tricolorul Părinţilor veterani de război respiră adânc şi-şi întinde mătasea a zbor.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: