Când frica amuţeşte glasul credinţei…

Mai demult, de frică, un trecător printr-o funcţie de conducere, a condamnat la moarte un Nevinovat, de frică să nu-şi piardă job-ul efemer ca şi conştiinţa-i. Atunci, autorităţile civile, la fel de politeiste ca şi acum, au dat mâna (însângerată, chiar dacă era spălată în public) cu autorităţile religioase, la fel de politizate, arghirofile şi failibile ca… întotdeauna.

Tot de frică, de frica iudeilor, unşpe Apostoli plus alţi câţiva „credincioşi” căldicei ca cei de azi, stăteau încuiaţi pentru a nu fi botezaţi cu botezul Lui şi a nu bea paharul Lui (cf. Matei 20, 22; Marcu 10, 38), iar nişte femei (o Fecioară, o fostă îndrăcită – Maria Magdalena, o fostă îndoielnică – moaşa Salomeea ş.a.), fără frică de romani ori de evrei, au căutat cu dinadinsul nu să calce „hotărârile autorităţilor”, ci să împlinească o datorie cultică, să-şi manifeste credinţa şi dragostea, călcând peste frică şi posibile urmări ale „indisciplinei” habotnice.

„Nu ciuma face cele mai multe victime, ci panica şi teama” (C.V. Gheorghiu, Dumnezeu nu primeşte decât duminica), căci, indubitabil, „frica e blestemul omului” (F. Dostoievski).

„Altădat’ un Iosif i-a slujit în grabă, acum Te îngroapă altul…” (Prohodul Domnului, starea a III-a, strofa 42), fără frică, jertfindu-şi părelnica libertate pentru a împlini ceea ce se cuvine, asumându-şi oprobiul public, apostrofarea autorităţilor şi „murdărirea” religioasă a Shabbatului (faţă de puritanii purtători de efod care n-au călcat în pretoriu şi nu s-au spurcat).

Astea au fost atunci… demult…

Acum însă nişte alogeni, venetici proptiţi de interese, străini de neam şi ţară, de credinţă şi tradiţie, hotărăsc reuciderea Nevinovatului în sufletele nevinovate, pecetluiesc iarăşi Mormântul Vieţii cu pecetea stăpânitorilor acestui veac (cf. I Cor. 2, 8), ascund Lumina sub obrocul fricii, al îndoielii, al incertitudinii, al spaimei de orice şi oricine care deranjează confortul, comoditatea şi Life style-ul cotidian. „Rugul şi arderea în piaţa publică au dispărut. În locul lor sunt biroul şi statistica, cele două mituri sociale în ale căror flăcări este aruncată barbar jertfa umană” (C.V. Gheorghiu, Ora 25). Câte statistici nu se difuzează de trei luni încoace? Infectaţi, morţi, carantinaţi, izolaţi, înstrăinaţi, pierduţi, uitaţi… doar numere, …doar cifre, …doar statistici, …doar calcule; nu tu oameni, nu nume, nu persoane, nu unii dintre/ ca noi. Suntem doar numere într-un sistem, doar calcule în statistici, doar bifări în rapoarte, ca într-un Auschwitz globalizat al cărui hău înghite pe orice vinovat de crima odioasă de „a fi”.

Arthur Schopenhauer afirma cu oarecare indignare că „Religia a pus botniţă raţiunii” (în Lumea ca voinţă şi reprezentare), iar acum este timpul să zicem că „Raţiunea a pus botniţă religiei”; dacă nu (te) protejezi cu mască/botniţă eşti iresponsabil, iraţional; dacă nu suferi de frică cronică cu puseuri de isterie, eşti catalogat oligofren; dacă nu te protejezi cu mănuşi ca o damă de lupanar, atunci eşti privit ca un lobotomizat. Acum când se aude că „Vin mascaţii!” nu se mai sperie niciun client al „facultăţilor”; mascaţii umblă ca într-un continuu An Nou; pensionarii fug pe la farmacii şi magazine ca în tinereţe, de frică să nu sară din coordonatele temporale impuse „spre protejarea lor” de către mai-marii zilei; toţi umblă ascunşi, mascaţi, se feresc şi se dosesc de parcă ar merge/ar veni de la furat… timp, aer, omenie, viaţă… Zăvorâţii vremurilor noastre tind să se individualizeze cât mai mult şi irecuperabil; frica de celălalt a ucis dragostea pentru om; voinţa de a trăi el/ea (cu orice preţ) a tăiat cordonul ombilical ce-l/ce-o făcea fiinţă socială, comunională, umană, interrelaţionarea firească, personală, înlocuindu-se cu un surogat: social media.

Şi toate pe fundamentul „protejării” şi al intenţiei de a face bine…

Cel mai mult, ca zugrav al Chipului şi asemănării lui Dumnezeu în suflete şi pe pereţi, mă doare vehemenţa cu care ni se impune a ascunde faţa omului cu mască/ şi vizieră. Omului, Dumnezeu i-a împrumutat din iubire Chipul Său ca o reflexie nobilă a iubirii Sale, iar acum omului-icoană i se cere să-şi ascundă această cerească întipărire, tot din considerente de protecţie (aşa cum ni se cere să ascundem icoanele din şcoli), şi nu pentru a nu mai recunoaşte pe Dumnezeu în orice om. Sub orice mască se ascunde oricine, iar sub orice faţă se ascunde orice gând şi intenţie.

Nu-mi permit să-i critic pe vlădicii ce s-au cufundat în post, rugăciune şi contemplaţie, acceptând cuminţi, ca nişte simbriaşi ai Cezarului, situaţia dezbrăcării cultului de haina vitală a factorului uman, de a transforma credincioşii în spectatori, slujbele în vizualizări şi audiţii pe chat, Paştile într-un moment pietist, redus la împărţirea luminii şi la salutul pascal, parcă sugerându-ne că harul se transmite online, tămâia se simte prin HD sau 4K, iar participarea liturgico-euharistică se strecoară prin megapixeli şi alte grozăvenii… Nu îi judec nici pe preoţii care „s-au orientat” inventând practici şi subtilităţi de a fenta „Comunicările” şi de a dribla Tradiţia, nici pe cei care au rupt legătura fiască cu ierarhii din aroganţă şi filautie, sau relaţia părintească cu enoriaşii, lăsându-i pe „în plata Domnului”, pentru „Sfântu’ Aşteaptă”. Ce răspuns vom da noi – „sarea pământului” – la mustrarea-interogare „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” (Matei 8, 26). Dar însă mă înclin respectuos înaintea acelor îngeri apteri în halate şi combinezoane care au socotit că a trata omeneşte pe om înseamnă mai mult decât un jurământ al lui Hipocrate, ci înseamnă a îngriji „nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă – ci ca pe Însuşi Dumnezeu” (Dr. Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria), şi de aici jetfelnicia, care include binecuvântata probabilitate de a muri, dovedind că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Fără îndoială că şi aici se exclude dreptul de a comenta despre „subiecţii” ce au capitulat prematur, demisionând sau dezertând de pe frontul războirii împotriva vrăjmaşului nevăzut şi al intereselor, unde au fost trimişi să lupte cu mâinile goale…

Şi toate acestea deoarece „pe Domnul nu L-au chemat. Acolo s-au temut de frică unde nu era frică…” (Ps. 52, 6). Iar unde este frică, acolo nu este nădejde; iar unde nu este nădejde, acolo amuţeşte credinţa, iar dacă „vor tăcea aceştia [adică noi], pietrele vor striga” (Luca 19, 40), mai ales „cea din capul unghiului”. Am ajuns iarăşi la cuvintele revelate şi înţelepţitoare ale psalmistului: „Mai bine este a Te încrede în Domnul, decât a Te încrede în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decât a nădăjdui în căpetenii” (Ps. 117, 8-9), căci mai bine este să fii bolnav sau chiar să mori cu Dumnezeu, decât să fii sănătos sau să trăieşti fără de El!

Dar DUMNEZEU NU ESTE FRICĂ…! Nu a spus vreodată „Eu sunt frica, cutremurul şi boala…” Nu! „DUMNEZEU ESTE IUBIRE şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16), iar „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I Ioan 4, 18). Oare de ce/cine mă voi teme când Îl ştiu pe Dumnezeu de-a dreapta mea şi sprijinitor al sufletului meu? De ce/cine mă voi tulbura, când ştiu preabine că „de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti” (Ps. 22, 4)?

Dar şi anul acesta şi de-a pururi, HRISTOS A ÎNVIAT!, „iar noi, poporul cel sfânt al lui Dumnezeu, plinirea inchipuirilor văzând, sa ne veselim dumnezeieşte, că a înviat Hristos, ca Cel atotputernic” Sf. Ioan Damaschin, Canonul Învierii, Cântarea a 4-a, strofa a III-a).

Chiar dacă ne-aţi zăvorât bisericile, chiar dacă ne-aţi sugrumat glasul şi ne-aţi terfelit credinţa strămoşească, „unde este Acela, pe care L-aţi pus în mormântul tăcerii, pecetluind piatra mărturisirii noastre?”. Chiar dacă nădăjduiţi să-l ucideţi pe Dumnezeu din sufletele românilor, săvârşind un deicid cu mănuşi şi bune intenţii, „daţi pe Cel mort, voi care v-aţi lepădat de Viaţă! Daţi pe Cel îngropat, sau credeţi Celui ce a înviat! Căci, chiar de veţi tăinui voi Învierea Domnului, pietrele vor striga, mai ales cea răsturnată de pe mormânt” (cf. Utrenia Duminicii a XXIV după Rusalii, Stihira a VIII-a).

„Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbavit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Învierea Domnului). Cum vom împlini noi cuvintele pline de îndemn şi credincioşie: „Ziua Învierii! şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere…” (Stihirile Paştilor, Slavă…). Nu, nu putem să ne îmbrăţişăm, căci avem ordonanţă militară şi ameninţare arhierească…

Iertaţi-mă! Chiar nu intenţionez ca aceste rânduri să însumeze o diatribă, să fie un manifest pentru anarhie, un îndemn la răzvrătire sau neascultare, ci doar o redeşteptare neotică [adresată înţelegerii – n.a.], a (dis)cerne lucrurile pentru a lămuri adevărul, de a ne reaminti cuvintele Arhanghelului că trebuie „Să luăm aminte! Să stăm bine, să stăm cu frică înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi şi să nu cugetăm cele potrivnice lui Dumnezeu!”

Pr. GABRIEL CIOFU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: