O dată la doi ani puteai să primeşti viză pentru a călători în ţările socialiste. Asta dacă depuneai la Serviciul Paşapoarte (tovarăşul colonel Cocan, actualmente călugăr la o bisericuţă din Voroneţ) o cerere, cu minim trei luni înaintea călătoriei ce doreai să o efectuezi.
Când treceai dintr-o ţară în alta, la frontieră un miliţian deschidea un caiet la litera de început a numelui tău şi verifica dacă nu ai oarece interdicţii.
Tot la capitolul frontiere, era o grijă sporită ca nu cumva să fii scăpat într-o ţară capitalistă (aici incluzând chiar şi Iugoslavia socialistă). Totuşi, în vara lui 1989, Ungaria a rupt înţelegerea de a-i ţine pe cetăţenii ţărilor socialiste în interiorul „lagărului comunist” şi a deschis graniţa înspre Austria. Aşa a început marea destabilizare! Cetăţenii din Germania Democrată circulau în Blocul de Est şi din Ungaria treceau în Austria şi de acolo ajungeau în Germania Federală. Nu mai era nevoie să rişte a fi împuşcaţi pe frontiera dintre cele două Germanii, încercând să treacă în Vest.
Eu, în luna ianuarie 1989, depusesem cerere pentru a mi se da voie să călătoresc în Grecia şi Turcia. În luna martie a avut loc jurizarea Salonului Internaţional de Caricatură de la Margate (Anglia), unde mi s-a acordat premiul trei (500 de lire sterline, plus drumul dus-întors, plus şederea pentru trei zile). În scurt timp a plecat din Margate o scrisoare de înştiinţare şi invitare a mea la festivitatea de premiere. Respectiva scrisoare nu a ajuns nici până astăzi la mine întrucât a fost oprită şi momentan se odihneşte în dosarul meu de urmărire individuală aflat la CNSAS (Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii).
Ca printr-o minune, la începutul lunii mai am primit o scrisoare din partea organizatorilor festivalului, precum că aşteptau un răspuns din partea mea în legătură cu participarea la festivitatea de premiere care urma să aibă loc într-o vineri, pe 30 iunie 1989.
Tovarăşul colonel Cocan mi-a spus că nu ar fi nicio problemă dacă în loc să călătoresc în Grecia şi Turcia, pentru care depusesem cerere mai din timp, voi călători în Anglia. Asta a fost formula de început, după care au început şicanările; între 9 mai şi 22 iunie am fost aproape în fiecare zi de lucru la Serviciul Paşapoarte şi prin tot felul de audienţe atât la Suceava, cât şi la Bucureşti pentru a mi se da voie să plec să-mi ridic premiul. Ştiu că mai multe persoane cu influenţă au garantat pentru mine că prezint încredere şi mă voi întoarce în România, altfel nu mi s-ar fi eliberat paşaportul cu viza de a călători în Anglia.
Toate şicanările m-au făcut să realizez o dată în plus că trăiam într-o ţară gen puşcărie lărgită şi am considerat ieşirea mea ca momentul oportun de a evada.
Am rămas în Anglia şi urmăream zi de zi fierberea ce se petrecea în Europa Centrală. Îmi aduc aminte în mod special de demonstraţiile din Cehoslovacia şi RDG. Numărul demonstranţilor şi al oraşelor în care se demonstra creştea de la o zi la alta şi îmi întărea convingerea că nu va mai dura mult până se va prăbuşi totul. Prietenul gazdei mele din Brixton, Lloyd, din Jamaica, îmi zicea ceva de genul că schimbarea va ajunge şi în România şi că eu mă voi întoarce şi poate voi deveni prim-ministru!
Ascultam citate la Radio Europa Liberă tot felul de lozinci ale demonstranţilor. Cândva l-am auzit pe George Constantin Munteanu citind în mod apăsat ce era scris pe cartonul unui demonstrant din RDG, aflat în apropierea Porţii Brandenburg: „Jos Ceauşescu!”.
La începutul lui noiembrie a căzut Zidul Berlinului, dar la noi socialismul înainta spre „noi culmi de civilizaţie şi progres”. În aceeaşi lună noiembrie, Nicolae Ceauşescu a fost reales la Congresul al XIV-lea în funcţia de secretar general al Partidului Comunist Român, reconfirmat automat şi în funcţia de preşedinte al României.
Eram la Colegiul Lambeth Institute din Londra şi m-am rugat de profesoarele mele de engleză (Margaret şi Marjorie) să mă lase să plec cu o săptămână mai devreme în vacanţa de iarnă întrucât cineva îmi aranjase să lucrez într-o mică firmă din Birmingham ce confecţiona ambalaje (lăzi mari din lemn, căptuşite cu hârtie cerată). Luni dimineaţă, pe 18 decembrie, în drum spre locul de muncă, am auzit la BBC că ceva s-a întâmplat în România, la Timişoara, şi că s-au auzit focuri de armă. Am zis în engleza pe care o ştiam la vremea aceea că „in one week finish” (într-o săptămână se termină). Chiar aşa a şi fost; în lunea următoare soţii Ceauşescu au fost executaţi.
Tot în acea zi de 18 decembrie posturile de televiziune au început să transmită ştiri despre România (Timişoara), dar nu aveau decât imagini filmate din Iugoslavia, peste frontieră, şi nu se vedeau decât nişte miliţieni români agitaţi, umblând bezmetici.
Pe 22 decembrie a venit cineva acolo unde lucram şi mi-a spus că Ceauşescu a fugit. Mi-a spus de mai multe ori şi în mai multe modalităţi de exprimare până am înţeles că Ceauşescu chiar nu mai era. La radio se transmitea „live” şi auzeam împuşcăturile. Aveam impresia că toată ţara este într-un război şi mi-i imaginam pe unii dintre foştii mei colegi de la IMUSV că sunt cu armele în mână şi se răfuiesc cu unii de pe la partid. Era vineri şi era ultima zi de lucru din 1989, aşa că cei de la firmă m-au lăsat în apele mele: eram încălţat cu nişte cizme de cauciuc (Wellingtons), îmbrăcat cu un halat primit, stăteam pe jos, rezemat de perete (nu ştiu de ce), într-un birou, ascultam radioul şi plângeam curgându-mi mucii ca unui copil mic.
Sâmbătă mi-am început „concediul de sfârşit de an” la firma la care lucram şi am revenit în Londra cu autostopul. Am luat metroul şi am ieşit tocmai la staţia Hayde Park Corner, nu departe de Piaţa Belgrave, unde ştiam că demonstrează românii, în faţa reşedinţei ambasadorului României în Marea Britanie (strada Wilton Crescent).
Eram cu cizmele de cauciuc pe care le aveam de la firmă şi îmbrobodit cu un fular pe care l-am găsit cândva într-un parc din Londra. Se asculta „Europa Liberă” la un tranzistor şi se comenta că Ceauşescu şi-a adus arabi ca să-l apere şi să-i împuşte pe români. Din când în când se striga împotriva ambasadorului României şi i se cerea să se arate. A ieşit târziu în noapte şi ne-a adus faxul cu noul nume al ţării (România, nu Republica Socialistă România) şi lista cu membrii Frontului Salvării Naţionale (prima era menţionată Doina Cornea, iar ultimul pe listă era Ion Iliescu). A intrat în vorbă cu demonstranţii şi se plângea cât de greu îi era şi dânsului când venea în ţară; a stat cândva, în Bucureşti, în Drumul Taberei, la o mare coadă ca să cumpere ouă!
Clădirea reşedinţei ambasadorului era murdărită cu vopsea roşie aruncată dintr-o găleată imediat a doua zi după ce la Timişoara s-a tras în mulţime.
Acolo m-am întâlnit şi împrietenit cu mai mulţi români cu care ţin şi astăzi o strânsă legătură (pictorul Adrian Jemna – cu rădăcini în Bălăceana; arhitecta Mariana Tweedie – din Bucureşti, căsătorită în Anglia; baschetbalistul Florin Cucoş – din Roman, şi mulţi alţii).
A doua zi, în ajunul Crăciunului, ne-am adunat din nou în faţa reşedinţei ambasadorului României în Marea Britanie. Seara, eu am fost cu colinda (O, ce veste minunată!) la familia Andrea şi Dennis Diletant, unde am rămas peste noapte, şi a doua zi m-au ajutat cu 20 de lire (dânsul era profesor de limba română la o universitate din Londra şi a fost folosit ca translator la unul dintre posturile tv ale Marii Britanii). În ziua de Crăciun am fost invitat la familia Florin şi Juliet Cucoş, de unde am putut vorbi acasă, aflând că soţia mea a cumpărat şi împodobit bradul. Cineva a sunat şi a vorbit destul de scurt cu dl Cucoş; îi spusese că soţii Ceauşescu au fost executaţi prin împuşcare.
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii