Acum 30 de ani, în decembrie…

În perioada 20-23 decembrie 1989, cu ocazia vacanţei de iarnă a elevilor, m-am aflat şi eu în capitală…

Am fost, deci, martor ocular al evenimentelor în urma cărora a fost doborâtă odioasa dictatură a lui Ceauşescu.

 Ziua de 21 decembrie nu anunţa nimic deosebit. Aceleaşi figuri mohorâte, aceleaşi magazine goale… În plus, de dimineaţă, mii de oameni se îndreptau plictisiţi, cu pancarte şi portrete, spre Piaţa Palatului. Mă gândeam că dacă această mulţime s-ar împotrivi dictatorului l-ar mătura într-o clipită…

 Şi într-adevăr minunea s-a produs! În urma spargerii mitingului, mii de oameni s-au grupat în faţa Universităţii şi au început să manifesteze împotriva dictaturii, pornind pe Bulevardul Magheru până în Piaţa Romană. Am aplaudat, alături de alte mii de bucureşteni, această manifestaţie, urmărind cu sufletul la gură desfăşurarea ei. Seara târziu, am văzut, stupefiat, cum în faţa Intercontinentalului camioane grele, conduse de indivizi iresponsabili, treceau în viteză prin mulţime. Apoi au apărut maşini ale pompierilor cu tunuri de apă. Automatele răpăiau cu gloanţe şi trasoare, vrând să-i sperie pe manifestanţi. Şi totuşi aceştia, în pofida jertfelor, n-au cedat.

 A doua zi, manifestaţiile au continuat. Zeci de mii de oameni se îndreptau, de data aceasta, cu lozinci anticeauşiste, spre Piaţa Palatului, care era păzită de soldaţi şi miliţieni, alături de tancuri şi transportoare blindate. Deodată, pe două tancuri din faţa Ministerului Agriculturii, s-au urcat tinerii, înfrăţindu-se cu ostaşii. O lozincă a străbătut, ca o scânteie electrică, mulţimea: „Armata e cu noi!”. Soldaţii părăseau în ordine poziţiile ocupate, aplaudaţi şi ovaţionaţi de lume. În Piaţa Palatului se putea intra fără oprelişte. Sute de oameni au asaltat sediul Comitetului Central. A apărut un elicopter alb care s-a aşezat pe acea clădire şi cu care se spunea că a fugit, de furia poporului, cuplul prezidenţial. Era ca într-un film politic despre o dictatură latino-americană doborâtă de mânia poporului…

 Apoi a început mitingul revoluţionarilor. Mulţimea îi aclama pe liderii acestei revolte spontane care luau, pe rând, cuvântul. Pe străzi şi bulevarde, lumea era în delir. Maşini de toate tipurile, încărcate cu tineri, purtând steaguri tricolore, circulau în mare viteză, claxonând. Oamenii râdeau, se îmbrăţişau, dansau şi se salutau cu semnul victoriei. În faţa librăriilor, ardeau mormane de cărţi din opera „marelui lider”. Peste tot întâlneai, rupte şi călcate în picioare, portretele celor doi tirani. Pe ziduri şi pe sticla vitrinelor se lăfăiau lozinci elocvente: „Jos dictatura!”, „Moarte tiranilor!”, „Trăiască libertatea!”. Câţiva actori ai Teatrului „Nottara”, printre care l-am recunoscut pe Adrian Pintea, urcaţi în apropierea firmei teatrului lor, îşi manifestau bucuria în faţa oamenilor fluturând drapele tricolore. Lângă Spitalul Colţea, în jurul unor pete de sânge de pe trotuar, zeci de cetăţeni îngenuncheaţi aprindeau lumânări în memoria tinerilor eroi care muriseră acolo în iureşul evenimentelor. Scena era înălţătoare şi emoţionantă.

 Seara, în Piaţa Palatului a continuat marea adunare a cetăţenilor, în cadrul căreia a fost constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Entuziasmul era general. Unele personalităţi erau acceptate de participanţi cu ovaţii, pe când altele erau huiduite, cum a păţit şi fostul premier Constantin Dăscălescu. În mulţime, am avut bucuria să mă întâlnesc cu fostul meu profesor de sport din anii liceului, Marian Salahub, care, aflat întâmplător în capitală, asista, ca şi mine, uluit şi entuziasmat totodată, la aceste evenimente incredibile.

Ziua de 22 decembrie 1989, ziua victoriei Revoluţiei a fost cea mai frumoasă din cele patru pe care le-am petrecut atunci în Bucureşti. A fost o zi în care s-a scris un nou capitol al istoriei noastre, capitol udat cu sângele a sute de eroi-martiri.

Noaptea au început, însă, să acţioneze „teroriştii”, care trăgeau din toate direcţiile. Aşa că în ziua următoare era riscant să mergi chiar până la magazinul din apropiere pentru a te aproviziona cu pâine. Pe străzi circulau tancuri şi transportoare blindate, iar oamenii fugeau în zigzag, pentru a nu fi nimeriţi de gloanţe. În holul hotelului „Opera”, unde am stat în aceste zile istorice, un tânăr înalt povestea despre grozăviile prin care a trecut când a ajuns în noaptea de 21 decembrie în beciurile Jilavei.

 În ziua de 23 decembrie 1989, în Gara de Nord era o mare animaţie. Mii de oameni doreau să ajungă cât mai repede la casele lor, pentru a scăpa de infernul care va mai dura câteva zile în Bucureşti. Totuşi, unii mai găseau câte o fărâmă de timp pentru a citi noile ziare ce se distribuiau gratuit şi pe care le obţinuseră cu mare trudă, căci cererea depăşea net oferta. Mă număr printre fericiţii care au reuşit să-şi procure primele numere ale ziarelor „Libertatea”, „România liberă” şi „Tineretul liber”, ziare pe care le păstrez cu mare grijă.

Asistând la aceste evenimente, umblând copleşit de emoţie şi de bucurie pe străzile animate ale eroicei noastre capitale, mi se părea că trăiesc un vis, care, din fericire, a fost real. Libertatea cucerită de poporul nostru în acel decembrie de neuitat a fost, după părerea mea, cel mai frumos dar oferit „Luceafărului poeziei noastre”, cu prilejul Centenarului trecerii lui în eternitate, eveniment care a avut loc chiar în acel an.

Şi, totuşi, a fost doar un vis?…

Prof. SILVESTRU PÂNZARIU

Siret