Regina Maria şi dr. Ioan Cantacuzino

Despre participarea României la Primul Război Mondial, în anii 1916, 1917, 1918, s-au scris temeinice lucrări de istorie închinate Centenarului Marii Uniri. Toate relevă eroismul şi puterea de sacrificiu ale soldatului român în faţa unui duşman mai bine înarmat, instruit, hrănit şi echipat. Însuşi Mackensen, “spărgătorul de fronturi”, a rămas descumpănit, recunoscând valoarea soldatului ţăran.

Însă puţine lucrări au scos în evidenţă tragedia soldatului român, precum şi a populaţiei, în timpul retragerii spre Moldova la sfârşitul anului 1916. Din două lucrări, „L´Epidémie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la derniere guerre”, a lui Jean Cantacuzino şi „Histoire de ma vie”, a Reginei Maria, aflăm tragedia prin care au trecut armata română şi populaţia civilă în aceşti teribili ani.

Retragerea armatei române şi a populaţiei s-a făcut în nişte condiţii cumplite, în toiul unei ierni nemiloase. Lipsa unei alimentaţii corespunzătoare, slaba stare de igienă, insuficienta implicare a serviciilor sanitare civile şi militare în prevenirea bolilor, echipamentul deteriorat şi necorespunzător au înlesnit apariţia păduchilor şi a unei epidemii de tifos exantematic, numit şi tifosul armatelor, boala închisorilor sau tifosul foametei. Boala se manifesta prin febră mare, însoţită de pete roşii şi de un delir care putea să dureze 15 zile şi să provoace moartea. Boala evoluă şi se răspândi foarte repede în rândul diviziilor celor mai greu încercate, instalate în condiţii groaznice, pentru a fi refăcute.

Jean Cantacuzino, în lucrarea menţionată anterior, ne oferă un tablou apocaliptic al Iaşului în 1917:

“Nu se poate uita tabloul pe care îl ofereau privirii, în 1917, gara şi mahalalele Iaşului. Soldaţii rămaşi în urma trupelor, în dezordine, fugari de tot soiul, venind din toate părţile, pe jos sau cu trenul, albi de păduchi, răspândind boala în trecerea lor, căzând morţi sau murind în momentul sosirii; cadavrele se îngrămădeau în fiecare zi pe peroanele gării, pe drumurile ce duceau în oraş, la uşile spitalelor înţesate de bolnavi; doctorii şi infirmierii erau loviţi din toate părţile; nu se mai găseau scânduri pentru sicrie, iar căruţele trase de cai fantomatici cărau cadavrele îngrămădite în vrac.”

Tabloul înfiorător prin care treceau soldaţii bolnavi este completat de Regina Maria: “La 4 februarie am vizitat spitalul din fosta Mănăstire Frumoasa, în împrejurimile Iaşului. Acolo sunt internaţi toţi soldaţii bolnavi de ochi. Dr. Cantacuzino m-a rugat cu insistenţă să merg să inspectez acest spital, pentru că e într-o stare îngrozitoare. Ei trag nădejdea că, dacă mă duc într-un loc, voi putea stărui să se aducă îmbunătăţiri şi voi ajuta, cu propriile mele mijloace […] . Într-un soi de ham-bar, fără aer, fără lumină, fără căldură, nici podele, ci pământ bătătorit şi plin de noroi, erau înghesuiţi 700 de nenorociţi […] . Paturile sunt lipite unul de altul, fără loc de trecere între ele, ceea ce face munca doctorilor aproape imposibilă […]. Primul demers ce trebuie să-l fac e să stărui pentru numirea doctorului Ioan Cantacuzino, în pofida oricărei împotriviri.”

De la această dată Regina Maria se strădui să obţină numirea dr. Ioan Cantacuzino, vechiul ei prieten din timpul celui de al doilea Război balcanic (1913), ca director general al Serviciilor civile şi militare, cu toată împotrivirea Brătienilor.

“În sfârşit, el fu numit «medicul curant al întregii naţiuni» şi se strădui să ia epidemia din scurt.”

Epidemia debutase, disimulat, în decembrie 1916. La început doctorii o subestimaseră, dar ea a fost recunoscută oficial în a doua jumătate a anului, când mortalitatea în rândul bolnavilor a fost între 9 şi 30%. Eforturile dr. Ioan Cantacuzino nu au fost zadarnice. În iulie 1917 epidemia practic se terminase, datorită unor măsuri profilactice energice, care pot fi rezumate într-un cuvânt: deparazitarea. În această cumplită primăvară armata română a pierdut datorită tifosului mii de soldaţi şi 350 de medici.

În faţa acestui dezastru, Regina Maria îl determină pe regele Ferdinand, la 5 aprilie 1917, să plece pe front pentru a îmbărbăta armata română ce era staţionată pe linia Cotu Pisicii, Cireşoaia, Tecuci, Mărăşeşti – Mărăşti – Oituz.

Ferdinand se va conforma şi în faţa armatei va rosti celebra declaraţie: “Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţele voastre pământul unde aţi crescut, vă spun eu, Regele vostru, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat, totodată, dreptul de a fi stăpâni într-o măsură mai largă pe pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, Regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului.”

Regina Maria – “singurul bărbat din România” (cum nota contele Saint-Aulaire, ministrul Franţei), eforturile dr. Ioan Cantacuzino, declaraţia regelui Ferdinand, reorganizarea armatei române de misiunea franceză condusă de generalul Berthelot şi eroismul ţăranului soldat român au făcut posibilă rezistenţa armatei române în faţa duşmanului, biruitoare câteva luni mai târziu, în năprasnica bătălie de la Mărăşeşti. Aici, la Mărăşeşti, un popor mic, de străveche obârşie, a dat măsura vitejiei sale şi a scris cu râuri de sânge numele său în cartea naţiunilor. Aici, o mare împărăţie s-a clătinat.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Publicitate

 

Sumarul ediţiei: