Maestrul PIM

Mihai Pânzaru-PIM a împlinit anul acesta 50 de ani de activitate artistică, dar spune că începuturile lui în caricatură s-au petrecut mai devreme de debutul său în revista „Urzica”, în 1969.

50 sau mai mulţi ani de caricatură, de grafică, aproape că nu mai contează cifra exactă, pentru că nu mai numără nimeni anii în care omul cu talent prinde să fie recunoscut ca artist, anii în care se coace, confirmă, se ia la trântă cu vremurile, se dă cu capul de pereţi, se mândreşte şi disperă, pierde şi câştigă bani din artă, ajunge să fie admirat şi înjurat de public. Când sunt deja atât de mulţi, ca în cazul maestrului PIM, artistul poate ieşi din arenă şi lua loc în tribună. Poate face relaxat din mână prietenilor cu care se va vedea şi mâine la un vin, şi poate ignora persoanele care-i strică „chi”-ul.

 După zecile de ani în care a ironizat şi scos la iveală, cu lucrările sale, lipsa de educaţie şi de bun-simţ, fariseismul, corupţia, lăcomia, penibilul, în general urâtul din oameni şi din societate, PIM este departe de a se fi lenevit, dar nu mai are nimic de dovedit. Atunci când ai publicat în ţară şi în străinătate peste 20.000 de lucrări, ai fost invitat să expui în zeci de saloane din ţări de pe cinci continente, ai primit zeci de premii, dintre care vreo câteva internaţionale, când oameni valoroşi îţi sunt prieteni eterni şi eşti membru consacrat în toate grupările de prestigiu ale caricaturiştilor din România ultimilor 30 de ani, când eşti respectat mult mai mult decât ai fost contestat, nu te mai interesează voturile „pro” sau „contra” vieţii şi artei tale.

Mihai Pânzaru-PIM îşi vede în prezent de munca pe care singur alege să o facă, atunci când vrea şi câtă vrea să facă. Alege singur pe cine doreşte în preajmă şi uită de nerecunoscători când aude la telefon: „Maestre, mulţumesc! Dacă nu eraţi dumneavoastră, nu ştiu dacă puteam”.

Sunt suceveni care strâmbă din nas când aud că lumea i se adresează cu „maestre”, de parcă doar Rembrandt sau George Enescu, ba chiar chef Cătălin Scărlătescu sunt îndreptăţiţi la acest titlu. Treaba e simplă: eşti maestru dacă ai un discipoli, iar graficianul Mihai Pânzaru are.

Cum PIM nu poate fi decât PIM cel dintotdeauna, adică boemul, „vorbă lungă”, omul căruia îi plac oamenii, el a ales ca la cei 50 de ani de activitate artistică să îşi lase plete, să-şi lege o bandană la gât, să-şi salte geanta pe umăr şi să facă pe tot parcursul anului 2019, cu lucrările sale, un tur prin ţară. A trecut pe la Gura Humorului, Vâlcea, Brăila, Timişoara, Bucureşti, Cluj, va trece prin alte oraşe unde lumea iubeşte caricatura şi, poate, până spre Crăciun, ajunge şi acasă la Suceava.

 Doreşte ca publicul să vadă o dată în plus că nu trăieşte doar din gloria trecutului, ci că are încă luciditatea de a vedea prin arta lui, cu umor şi inteligenţă, şi prezentul. Să vadă că pe talanţii cu care Dumnezeu l-a dăruit nu s-a aşezat rugina.

Să lupţi pentru asta, indiferent de ce spun ceilalţi

 Citisem că cineva, mai demult, îl numise pe Mihai Pânzaru-PIM „moaşă culturală”, cu referire la faptul că i-a cunoscut şi a fost martorul (uneori implicat) al parcursului profesional al multor artişti ai Sucevei şi chiar din România. Când îi pomenesc de asta îmi dau seama că începusem cu stângul discuţia despre acel „cineva”. „Este un nume care nu-mi face plăcere. Este un băiat inteligent, dar n-are caracter. Şi când n-ai caracter este ca şi cum n-ai avea nimic. Mă feresc de apropierea acestui om”.

„Maestre, poţi să te faci artist, dacă-ţi pui în cap?”, pompez repede ceva căldură în atmosfera care se făcuse cam rece.

„Poţi, sigur că poţi. Dar asta presupune în primul rând să ai de mic acel «in nuce», acea conştienţă intimă, că vei fi artist. Atunci lupţi pentru asta indiferent de ce spun părinţii, prietenii, duşmanii, insuccesele la vreun concurs. Îţi spui mereu că vrei să fii artist şi dacă «in nuce» e conştient de asta, te faci artist. Dar nu trebuie să te laşi doborât de nimic şi de nimeni” spune el.

La 74 de ani, Mihai Pânzaru-PIM este un om ocupat. Are încă jumătate de normă în calitate de consilier artistic la Centrul Cultural „Bucovina”, este profesor voluntar în cadrul unei fundaţii şi predă copiilor, prin desen, despre viaţă, participă la saloane de grafică şi caricatură, sprijină tineri ce-şi doresc cariere în artă, face radio şi televiziune, are rubrică permanentă în săptămânalul „Jupânu’”, răspunde invitaţiilor la tot felul de evenimente culturale petrecute acasă, în ţară, în străinătate.

„N-aveţi de gând să vă opriţi, să vă odihniţi mai mult pe acasă, cu o carte în mână?” îl întreb şi parcă îl supăr.

„Dom’le, eu stau şi acum, dar cu mai multe cărţi în mână, şi citesc din una sau alta, după cum am starea, în fiecare seară. Poate nu ştii, dar am o bibliotecă de peste 7000 de volume. Şi până la urmă, ce înseamnă odihna? Artiştii n-au un program de 8 ore de muncă, cu somn la prânz. Suntem ca boxerii. O luăm în freză de nu mai ştim de noi, ne trezim din pumni şi pornim iar la luptă. Ca artist ai nevoie mereu de idei noi care să te ţină în pas cu evenimentele, cu vremurile.

Odihna mea este când mă duc la pescuit, când mă învârt puţin pe culoarul de alergare pe stadion. Aş merge şi cu bicicleta mai mult, dar n-ai cum, pentru că se dau câinii la picioare; n-avem pistă.

 Ce altceva mai fac? De vreo 8 ani, joi, mă duc la Intermedia la televiziune. Dimineaţa, sunt la matinal cu Adriana Dascălu, iar după-amiază am emisiunea «3G», împreună cu Bobby Stroe şi cu invitaţi unul şi unul. Celelalte zile sunt tot pline” îmi face maestrul PIM o scurtă listă a preocupărilor sale, puţin ofensat că îl trimisesem la odihnă.

Dacă unul desena vreo porcărie la baie, mă lua pe mine, că se ştia că ştiu să desenez”

„Când v-aţi dat seama că desenul este acolo, în cap şi în degete?” îl întreb pe companionul meu.

„Desenez de copil. Nu ştiu momentul exact, dar, mic fiind, mi-am dat seama că desenul era ceva care mă bucura. Am o amintire formidabil de clară. Eu şi frate-miu, la Bucureşti, stăteam în casă bolnavi de vărsat de vânt. Eram nervoşi pentru că nu puteam merge afară, iar mama, săraca, cum nu mai ştia ce să facă şi cum să ne păzească să nu ne rupem bubele, ne desena. Parcă văd cum desena nişte animale, îmi amintesc chiar şi mimica ei când imita animalul desenat. Iar noi râdeam şi ne distram. Desenam şi eu după ea şi ce ieşea, ieşea” îşi aminteşte Mihai Pânzaru.

Ca mulţi copii ai generaţiei sale, el a avut acces la publicaţiile vremii în care oferta grafică era generoasă şi de calitate. Părinţii cumpărau pentru cei doi băieţi „Vaillant” şi „Pif le chien”, reviste franceze celebre de benzi desenate care se găseau încă la chioşcurile de presă din România la începutul anilor ’50. În casele bucureştenilor se putea citi încă „Le Monde” sau „L’Humanité”, ziare din Franţa care ofereau pe atunci spaţii generoase benzilor desenate şi lucrărilor de grafică ale unor mari artişti pe care încerca să le copieze.

„Am reuşit să mă infiltrez cumva pe lângă studenţii de la Belle Arte. Îmi dădeau cărbune şi hârtie, iar eu desenam şi îi arătam tatei, dar el nu credea că eu am făcut desenele. «Ba eu le-am făcut, tată, te rog pune-mi profesor de desen», «Nu, îţi pun profesor de vioară» zicea el. Şi mi-a pus profesor de vioară, aşa că 7 ani am cântat la vioară”.

Că desena bine, lui Mihai Pânzaru i s-a recunoscut la liceu, la „Ştefan cel Mare”. Îmi mărturiseşte cu umor că în promoţia lui erau în şcoală doi elevi cu un anume fel de notorietate.

„Dacă cineva scria vreo porcărie pe pereţi, la baie, directorul Eichorn îl lua la întrebări pe colegul meu Răducu Iţcuş (ştiţi, actorul, Teatru Naţional…), pentru că el era pontosul cu darul cuvântului. Iar dacă unul desena vreo porcărie la baie, mă lua la întrebări pe mine, pentru că se ştia că eu desenez. În liceu am desenat, dar pe pereţii de la baie, zău că nu. Glumeam cu colegii şi le spuneam: «Băieţi, păstraţi desenele astea că vor fi preţioase într-o zi, când voi fi celebru»”.

 Când n-ai „dosar” bun ajungi la Hidrotehnică

Mihai Pânzaru s-a strămutat împreună cu familia la Suceava în 1953. Părinţii lui fuseseră hăituţi de miliţieni ca fiind capitalişti şi probabil spioni, după ce firma Phillips, la care lucraseră, plecase din România după naţionalizare. Pentru ei devenise imposibil să mai locuiască în capitală, iar copilul martor al acelei perioade îmi deapănă povestea fără înflorituri şi fără dramatism exagerat.

„Tata era basarabean, născut în România Mare, la Soroca. El şi mama au fost tehnicieni radio la sucursala din Bucureşti a firmei Phillips. Director era Ionel Moisil, fratele lui Grigore Moisil, matematicianul. După naţionalizare, în 1948, Phillips a plecat, iar clasa muncitoare a rămas. Pe tata veneau noaptea şi-l ridicau, legat la ochi, dar n-aveau comuniştii ce să-i facă. Doar îl chinuiau. Ăia veneau cu ciocolată la mine şi la fratele meu, la grădiniţă şi încercau să afle dacă tata ascultă «Vocea Americii». Parcă noi ştiam ce-i aia… Să-i vezi cum ciocăneau copacii din curte, după antene sau emiţătoare ascunse! Nişte prostii, dom’le! Prostiile celor care au slujit dictatura. Tata a avut norocul că luptase în armata română împotriva nemţilor şi, cum n-au găsit nimic, după un timp l-au lăsat în pace. Dar ai mei nu mai puteau trăi în Bucureşti. Cum mama era din Stupca, s-au hotărât să ne mutăm la Suceava. Ca să-i dea însă drumul să plece, comuniştii i-au dat o ultimă misiune: radioficarea Stadionului «23 August». A fost o lucrare uriaşă, toată în sarcina tatei.

Ţin minte, pe 21 noiembrie, ne-am mutat la Iţcani. O noapte am mers cu trenul, apoi cu căruţa de la gară. Tata găsise o casă cu două camere, un fost pichet grăniceresc, lângă cimitirul din Iţcani. Un an şi jumătate am stat acolo, până a găsit locuinţă în oraş, în Piaţa Untului, pe str. Dimitrov nr. 5, într-o curte multiculturală în care locuiau români, evrei, polonezi şi nemţi. În acea curte locuia şi Norman Manea, dar el era cu 10 ani mai mare şi nu ne prea băga în seamă pe noi”.

La exact 10 ani de când se „refugiase” din Bucureşti, Mihai Pânzaru s-a întors în capitală pentru a da examen la facultate. Voia să deseneze, aşa că a ales Facultatea de Arhitectură.

 Îmi povesteşte că dăduse bine testul la limba română, dar în timp ce-l susţinea pe la cel la istorie, în sala de examen a apărut o „tovarăşă” care s-a apropiat de banca lui şi i-a făcut un semn roşu pe teză. I s-a comunicat apoi tânărului Pânzaru că este scos din examen pentru că nu are dosar bun.

„Pur şi simplu m-au dat afară. Nu mi s-a spus altceva, eu n-am întrebat nimic şi nu ştiu nici astăzi contextul exact în care mi-au interzis examenul. Mi-am luat documentele de la secretariat şi am plecat. M-am întâlnit afară cu un fost coleg, care avusese şi el nişte probleme şi care mi-a zis să mai încercăm o dată, la Hidrotehnică, pentru că acolo erau cele mai multe locuri. Erau totuşi trei pe loc, dar am intrat” m-a lămurit maestrul cum a ajuns el inginer hidrotehnist.

În 1965, la conducerea ţării apăruse Nicolae Ceauşescu, dar România era încă o ţară relaxată, simpatizată de Occident. În afară de cursuri, viitorul inginer juca handbal în echipa care îl avea căpitan pe Cristian Gaţu, celebrul jucător al generaţiei de aur a naţionalei României, campioană mondială, cu Gaţu în echipă, în anii 1970 şi 1974. Îşi aminteşte cu mândrie că a câştigat atunci Cupa Centenarului Universităţii.

În 1967 s-au pus bazele presei studenţeşti după sistemul de organizare impus de comuniştii care stăpâneau deja toate domeniile din România, aşa că Mihai Pânzaru a fost acolo.

„Ne-au adunat de la cele opt facultăţi ale Institutului de Construcţii şi am discutat despre ce ştie şi ce vrea să facă fiecare. S-a definitivat un colectiv de redacţie, al cărui redactor-şef a fost aleasă Mariela Zamfirescu, fata scriitoarei Violeta Zamfirescu, iar pe mine m-au făcut redactor-şef adjunct. În colectiv o mai aveam pe Dorina Labiş, sora lui Nicolae Labiş, pe Mihai Moraru, nepotul lui Mihai Tican Rumanu, un scriitor de cărţi de călătorii exotice, din perioada interbelică, pe Sorin Postolache, mare publicist şi caricaturist şi bunul meu prieten care s-a dus, săracul, în 2008, pe Cristian Mihăilescu, care şi acum desenează la «Adevărul».

Hai să dăm numele revistei. Toate publicaţiile din anii aceia aveau nume de genul «Cărămida roşie», «Glasul poporului», «Proletari învăpăiaţi» şi aşa mai departe, iar eu am propus să se numească «Amfion». Ce-i aia Amfion??? Dom’le, dacă nu aveţi cultură… Amfion e zeul construcţiilor, ăla de cântă la liră şi zidurile se înalţă singure. Aşa i-a rămas revistei titlul, dar bineînţeles că pe una dintre coperte am desenat zeul, am explicat cine-i, ca să se obişnuiască lumea cu personajul” şi-a amintit graficianul.

„N-am vrut să stau cu mâna întinsă”

În ’69, Mihai Pânzaru a devenit, cu acte în regulă, inginer hidrotehnist. Şi pentru că lucrase în presă în studenţie, a fost repartizat să scrie materiale economice la ziarul „Informaţia Bucureştiului”. „La repartiţie era un secretar de partid care striga în gura mare că de ce la ziar, să mă duc pe şantier, că acolo se construieşte noua orânduire. Era un tâmpit despre care am auzit că după aceea a fugit în Italia” adaugă interlocutorul meu.

 Aflat deja în anturajul pamfletiştilor de la „Urzica”, în acelaşi an el a debutat în calitate de caricaturist în paginile revistei, moment marcat anul acesta, după 50 de ani.

„Cum faci caricatură, cum faci umor cu comuniştii în ceafă?” îl întreb.

„Înţelege că eram tineri! Ştiam de comunişti, îi şi vedeam, naibii, pe acolo, dar nu-i băgam în seamă. Te gândeai poate să nu-ţi pui părinţii în situaţii complicate, să apară miliţienii sau securiştii, dar nouă, personal, nu ne păsa de comunişti. În orice timpuri, tinerilor nu le pasă. Făceam ce ştiam şi aflam după aceea că unele lucruri picau greu regimului” a răspuns el.

Din acel an, „aluatul” cum zice Mihai Pânzaru, începea să se coacă. Prin Consiliul Culturii, „Urzica” îi trimitea lucrări la saloane, la concursuri în ţară şi în străinătate, participa la expoziţii republicane organizate la Sala Dalles şi caricaturistul începea să primească premii internaţionale, să fie recunoscut în lumea graficienilor.

Prin 1977 şi-a dat seama că deşi trimitea lucrări la saloane, acestea nu mai apăreau nicăieri. A aflat că în aceeaşi situaţie se mai găseau şi alţi câţiva tineri caricaturişti. Au descoperit că erau sabotaţi un alt „tovarăş”, care din diferite motive le dădea lucrările la o parte.

„N-am vrut să stau cu mâna întinsă. Am băgat atunci la ziar o polemică adresată clar individului şi care s-a numit «Tata Matti şi fiii vitregi ai caricaturii» . Am pledat acolo cauza colegilor mei, a artiştilor talentaţi care nu erau lăsaţi să crească. Aşa am luptat eu cu sistemul, dacă mai întreabă cineva” completează graficianul.

PIM a mai lucrat o vreme la „Informaţia”, dar pentru că nu era membru de partid era greu, aşa că într-o zi a făcut o bucurie familiei şi a revenit la Suceava.

În 1981, Adrian Păunescu l-a chemat la „Flacăra”. Îl verificase înainte pe sucevean şi îi oferea un loc în secretariatul revistei, care avea o pagină de umor şi caricatură, numită „Racul”, şi care apărea sub sloganul „Retrage-te înainte”. Pagina era creată de Ion Dogar Marinescu, un caricaturist extrem de inteligent, spune partenerul meu de discuţie, plecat mai târziu în America. Apoi îmi povesteşte despre Păunescu şi perioada cât a colaborat cu el.

„Am lucrat 2 ani cu Păunescu. Era un liberal în timpul comunismului. Taică’său, nea Costică, fusese şi el un liberal care făcuse puşcărie, muncise la Canal. Bătrânul fusese profesor de românizare în Basarabia şi aşa a ajuns Păunescu să se nască la Copăceni. Pe Păunescu n-aveai cum să-l linguşeşti, nici nu puteai să-l conteşti. În redacţie fiecare ştia exact ce are de făcut. Era mult de muncă peste tot, deci şi în secretariat, aşa că în primele luni am slăbit 15 kg, atât de mult m-am implicat. Mi-a plăcut enorm să lucrez acolo. În redacţie am fost coleg cu Cornel Udrea, dramaturgul şi umoristul excepţional, cu Horia Pătraşcu, cel care a scris nuvela şi ulterior scenariul la «Reconstituirea», filmul făcut de Pintilie în 1968. Am fost coleg cu Leon Kalustian, un monstru sacru al presei din România, cu prietenul meu Sorin Postolache, cu George Arion, publicist, poet, autor de romane poliţiste, cu Tudor Octavian scriitor şi publicist, cu Emanuel Valeriu, care a fost directorul TVR, cu scriitorul şi omul de sport Ovidiu Ioaniţoaia, cu Margareta Mureşan, campioana noastră la şah.”

 Dar la sfârşitul lui 1982 a venit o directivă ca cei din presă care nu erau oameni ai „sistemului” să plece şi să facă loc celor cu „Ştefan Ghiorghiu”. Putea să mai stea, pentru că Păunescu avea puterea să treacă peste acea directivă, dar n-a profitat. „I-am zis lui Păunescu: Boss, plec acasă. Acolo, în Bucovina sunt prinţ.” M-a înţeles. Iubea mult Bucovina, Păunescu” încheie PIM şi acest capitol.

La Suceava a lucrat în cadrul serviciului tehnic al Consiliului Judeţean, pe energii neconvenţionale, mai exact microhidrocentrale, şi, spune el, a pus umărul la înfiinţarea celei mai mari microcentrale din România, cea de la Dornişoara.

PIM nu s-a oprit însă din desenat, din a expune în saloane, din a răspunde invitaţiilor la evenimente, din a primi aprecieri şi premii. A aflat apoi că la Inspecţia de Stat în Construcţii, la Bucureşti, se dă examen şi se pot înscrie ingineri de orice specialitate şi a îndrăznit. A luat examenul şi a devenit angajat la Inspecţia în Construcţii Suceava, unde a lucrat până în decembrie 1989, când s-a hotărât să fie artist pe picioarele lui.

 „Sunt bogat!”

În zilele controversate ale lui decembrie 1989, zile „ca în vremea lui Robespierre”, cum le spune Mihai Pânzaru, el a fost în avangardă. „Atacurile” în numele democraţiei le-a dat, bineînţeles, în presa vremii. Împreună cu alţi suceveni a scos, chiar în 24 decembrie, primul număr al ziarului, „Tinerii Revoluţiei”, prima publicaţie liberă a Sucevei. Pornită cu mare entuziasm, publicaţia a existat însă doar până spre toamna anului 1990.

Pe 1 decembrie 1990, PIM desena din nou în Bucureşti, la „Curierul Naţional”, ziar abia apărut condus de Horia Alexandrescu şi unde îi avea colegi pe Dan Dumitrescu, Adrian Vasilescu (actualul consilier al BNR), scriitorul Cristian Teodorescu şi alţi români care au avut de spus un cuvânt greu în viaţa publică românească.

 A revenit după o vreme la Suceava şi a început să lucreze la Centrul Cultural şi la Şcoala de Arte „Ion Irimescu”, făcând în paralel ceea ce n-a încetat niciodată să facă, grafică şi caricatură, apoi radio şi televiziune. La 60 de ani s-a apucat din nou de învăţat, profitând de un apariţia unor studii postuniversitare la Universitatea Suceava – „Masterat în arte vizuale, imagine publicistică şi design, asistate de calculator”. Au făcut aceste studii mulţi artişti ai Sucevei şi le-a prins bine în carieră şi la locurile de muncă. PIM a ales modulul de psiho-pegadogie ca să obţină şi calificarea de profesor. L-a „dus bibilica”, spune, iar la 63 de ani a terminat masteratul cu notă mare. Şi, ca o cireaşă pe tort, a absolvit apoi şi un curs de doi ani de limba chineză, tot la Universitate.

De „creionul” lui Mihai Pânzaru-PIM au avut nevoie şi poliţiştii de la Investigaţii, la crearea unor portrete-robot ale unor infractori. Cu ajutorul portretului făcut de el a fost prins rachetul ucrainean care în 2010 a împuşcat în cap, la Siret, o femeie şi fetiţa ei de 7 ani. Mai recent, un obsedat care dădea târcoale pe la internatele de fete ale USV a fost de asemenea depistat după un portret robot executat de PIM.

Din nefericire, acum 9 ani i-a murit soţia şi nimic n-a mai fost la fel în viaţa maestrului. Îmi mărturiseşte că, uneori, în casă, vorbeşte cu ea pentru că-i simte prezenţa. Cum altfel când cei doi s-au cunoscut când aveau 17 ani şi au rămas împreună 48 de ani fără o zi. Din dragoste? Bineînţeles că şi din dragoste, dar mai mult având unul de la altul înţelegere absolută şi susţinere.

Mihai Pânzaru a primit titlul „Cetăţean de onoare” din partea a patru localităţi, Petrila, Gura Humorului, Urziceni şi Suceava. De unde Petrila şi Urziceni? Îmi povesteşte despre asta:

„Nu vă închipuiţi că le-am asfaltat străzile şi le-am construit blocuri. Noni Barbu, de la «Caţavencii», cel care schimbat imaginea Petrilei cu desenele sale, ne-a invitat la el. Liga minerilor lui Cozma era încă puternică. Am stat la o cabană, am desenat, am jucat biliard, iar am desenat şi într-o zi am coborât în mină. Ştii cum e în mină? Iadul… Ne-au echipat, ne-au dat căşti cu lămpaş şi ne-au coborât la 700 de metri sub pământ, până în şut. Erau 40 de grade în subteran. Ne-am târât prin conducte de aerisire, am stat în bubuielile şi exploziile din exploatare, am mâncat cu minerii, am stat cu ei câteva ore. Nu li se vedeau decât ochii şi dinţii. Le-am făcut portretele şi cu ele o expoziţie. Nu a mai făcut nimeni aşa ceva şi pe chestia asta am fost făcut cetăţean de onoare al Petrilei.

La Urziceni am fost împreună cu prietenul meu Sorin Postolache. Avem acolo un festival de umor, o mişcare mare, de tradiţie, numită „Revelionul caricaturiştilor”, care se ţine de Sf. Andrei. Participă caricaturişti, dar şi epigramişti din toată ţara şi vin cu sute de lucrări. Eu, ca şi alţi colegi de-ai mei, am primit titlul pentru că am contribuit la dezvoltarea caricaturii în ţară”.

„Sunteţi bogat maestre?” mai întreb.

„Multă lume aşa crede. Ştiţi că am câştigat mai demult un premiu internaţional de 10.000 de dolari?

Mă, nu mi-a lipsit niciodată ce mi-a trebuit, dar n-am obsesia să strâng bani. Ce-mi trebuie? Să-i îngrămădesc sub saltea, să-mi fac piramidă? Dar sunt bogat. Am copii şi nepoţi sănătoşi, o bibliotecă cu mii de volume, din care am şi donat, am munca mea, n-am nimic la inimă, la ficat, citesc pe rupte, mă trezesc la 6 dimineaţa, îmi fac singur curat în casă, merg la pescuit, desenez, merg la tv, particip la evenimente, învăţ copii, n-am insomnii, n-am anxietăţi de bătrâneţe, n-am spaime de niciun fel. Da, sunt bogat şi am atâtea de făcut, de numa-numa” încheie maestrul PIM conversaţia noastră.

Se grăbea acasă, pentru că a doua zi avea expoziţie la Bucureşti…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: