În 1805 generalul francez Horaţiu Sebastiani, trimisul împăratului Napoleon I la Instanbul, a cerut imperativ sultanului Selim al III-lea, mazilirea domnitorilor devotaţi Rusiei, Constantin Ipsilanti şi A. Moruzzi, de la conducerea Moldovei şi a Ţării Româneşti.
Această cerinţă „nu era altceva decât amestecul Franţei în politica sud-est europeană, după tratatul de la Bratislava (1805). Faptul acesta a stârnit furia ţarului Alexandru I, care a ocupat cu armatele sale Basarabia în 1806. În consecinţă, sultanul Selim al III-lea a declarat război Rusiei, care la rândul ei s-a grăbit să ocupe Moldova şi Ţara Românească, timp de şase ani, până în 1812.
Guvernatorii ruşi instalaţi vor supraveghea îndeaproape autorităţile locale şi vor stoarce toată vlaga neamului românesc.
Această rapacitate a ruşilor o regăsim în lucrările: „Războiul ruso-turc din 1806-1812 şi pierderea Basarabiei după rapoartele contemporane ale agenţiilor Consulare austriece din Bucureşti şi Iaşi” a lui Ion I. Nistor, „Suvenire contemporane” a lui Gheorghe Sion, apărută la Bucureşti în 1888, capitolul „Arhivele Chişinăului, Istoria Bucurescilor” a lui Gheorghe I. Ionescu Sion, apărută la Bucureşti în 1899, „O mie de ani în Balcani” a lui Ion Mihai Cantacuzino, apărută la Paris în 1994, precum şi „Raportul agentului francez Meriage”, trimis Ministerului de Externe al Franţei la data de 14 iulie 1811.
Toate aceste izvoare istorice scrise relatează: „pentru necesarul armatelor ruşii au mobilizat la corvezi pe toţi ţăranii cu animalele lor de povară, ceea ce pune capac disperării locuitorilor ameninţaţi cu foametea în timpul iernii, ţăranul nefiind în stare să-şi are şi să-şi însămânţeze ogorul”.
De asemenea, agentul francez Meriage arăta: „armata rusă a vlăguit în aşa hal ţara, încât la începutul lui 1809 aceasta arăta ca un deşert. Armata rusă a fost nevoită să-şi aducă hrana şi proviziile din nordul Nistrului şi de la Odessa”. Agentul francez conchidea la sfârşitul raportului: „Toţi furau: ruşii, boierii, feţele bisericeşti, neguţătorii… în timp ce ţăranii mureau şi pământul gemea”.
Conform acestor izvoare istorice scrise, „ruşii furau, de altfel, de două ori, căci ei introduseră o monedă fără nici o valoare; ei pretindeau tributul mărit de cinci ori în aur, iar de plătit plăteau cu o monedă care nu făcea doi bani”.
În aceste condiţii dezastruoase pentru neamul românesc, când generalul rus (de origine sârbă) Miloradovici ne sugera să emigrăm din spaţiul românesc, s-au constituit mai multe bande de tâlhari şi cete de haiduci, ultimii luând de la cei bogaţi şi dând la cei săraci.
Interesant este faptul că în spaţiul Moldovei s-au constituit două bande de tâlhari conduse de fii de boieri, din familiile Cantacuzino, zisă „Canta” sau „Şerbeşti” şi Catargi.
Cei mai cunoscuţi tâlhari au fost Constantin Cantacuzino şi Ilie Catargi.
Constantin Cantacuzino s-a căsătorit de tânăr cu Catinca Başotă. Mariajul nu a ţinut, Constantin şi-a alungat uşuratica nevastă. Interesant este faptul că lui Constantin Cantacuzino i s-a alăturat şi mama sa, jupâneasa Cantacuzino, în înfăptuirea fărădelegilor. Mama, fiul şi servitorii lor au tâlhărit mulţi oameni în conacul de la Roman. „După ce erau ameninţaţi, bătuţi şi jefuiţi, călătorii fugeau fericiţi că au scăpat cu viaţă.”
Tâlhăriile şi crimele comise în ţinuturile Moldovei l-au determinat pe generalul Kuşnikov, guvernatorul rus al Moldovei, să ordone autorităţilor locale să-i aresteze pe tâlhari şi să-i trateze cu toată asprimea.
Constantin Cantacuzino, jupâneasa Cantacuzino şi membrii bandei au fost arestaţi. Tocmai Catinca, soţia uşuratică ce fusese trimisă înapoi la tatăl ei, a fost cea care a arătat anchetatorilor care făceau percheziţie ascunzătorile soţului ei. Ancheta a durat trei ani şi la 7 decembrie 1809 Constantin Cantacuzino a fost găsit vinovat şi condamnat la moarte, sentinţă confirmată şi de Divanul Moldovei la 14 decembrie 1809. Jupâneasa Cantacuzino a fost închisă „pe viaţă” la Mănăstirea Agapia.
La 28 iunie 1810, lui Constantin Cantacuzino i s-a tăiat capul pe Dealul Copoului din Iaşi. „Călăul, un amator scos din închisoare anume pentru această ocazie, a trebuit să lovească de trei ori. Senzuala Catinca a venit special cu caleaşca să asiste la execuţia fostului ei soţ, ce nu păruse să se sinchisească prea mult de puterea de răzbunare a unei femei jignite.”
La 20 septembrie 1810, Ilie Catargi, celălalt boier tâlhar, a fost decapitat pe acelaşi deal. Trădat şi prins la 14 septembrie 1810, Bujor şi haiducii săi au fost pur şi simplu spânzuraţi. Trupul lui Bujor a stat în spânzurătoare până la 20 ianuarie 1811. Abia atunci nevestei lui Bujor, Catinca, care l-a iubit cu pasiune, i s-a permis să-l dea jos şi să-l îngroape creştineşte. După plecarea ruşilor, în mai 1812, jupânesei Cantacuzino i s-a dat drumul de la Mănăstirea Agapia, dar a murit în 1813. Proprietăţile ei au fost donate de fiica sa Spitalului Sfântul Spiridon din Roman.
Senzuala Catinca, fosta soţie a boierului decapitat, a avut o viaţă sentimentală scandaloasă timp de 20 de ani în oraşele Iaşi, Odessa şi Varşovia. Va sfârşi prin a fi alungată de Marele Duce Constantin Pavlovici, după trei căsătorii şi o sumedenie de procese.
„Aventurile acestor personaje sunt astăzi închise în arhivele de la Chişinău, capitala Basarabiei, devenită rusească în urma războiului ruso-turc din 1806-1812”.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii