Cu telescopul prin iarba stelelor

Cum a scris cronicarul despre Vodă cel Mare că ar fi fost un „om mic de stat, dar mare la sfat”, spunem şi noi despre Dimitrie Olenici, care nu-i altceva decât „un boţ de humă cu ochi”, cam tot atât cât omuleţul din panorama murală a „Judecăţii” de la Voroneţ. Din copilărie cu capul în nori şi stele, iar acum cu picioarele pe pământul satului natal, Horodnic de Jos, Dimitrie Olenici a văzut cerul Perseidelor în august 1949, devreme descoperindu-şi sinele chemat de mirajul galaxiilor. Copilul era nedesprins de licărul stelelor precum ochii lui Vuia şi Vlaicu, ai lui Eminescu ori ai lui Brâncuşi cu osârdie cercetând cerul şi zborul păsărilor. Dimitrie Olenici nu s-a oprit doar la bucuria „citirii” cerului purtat pe umăr de tatăl său, ori alături de acesta când era paznic de câmp. Încă de când era licean la Vicov, apoi student la Fizică în Iaşi, Universul şi legile lui, constelaţiile şi ordinea lor, Creaţia în tot cuprinsul ei l-au cucerit şi l-au transformat într-un redutabil cercetător. Cred că ştiinţa acumulată în timp are începutul în mirare, ca şi celebra rostire a lui Immanuel Kant: „Nimic nu-mi umple mai mult sufletul de uimire decât bolta înstelată deasupra capului şi legea morală din mine”. Sub aceeaşi boltă înstelată s-au perindat prin lume călăuziţi de luminătorii nopţilor toţi beduinii, craii şi corăbierii, ciobanii şi vânătorii, poeţii, pelerinii, pribegii şi îndrăgostiţii neostoiţi. Dar pasiunea lui Olenici nu se rezumă doar la a privi cerul printr-o lunetă sau o eclipsă printr-un ciob de sticlă afumată; astronomul a consultat lucrări de specialitate şi colaterale: astronomie, fizică, astrologie, mitologie şi istorie, etnologie, filosofie, religie şi literatură, dobândind profilul unui om de ştiinţă cu notabile realizări teoretice şi practice. A devenit membru în societăţi, asociaţii şi organizaţii de profil naţionale şi internaţionale. Invitat la Paris în 2001 de laureatul Nobel Maurice Allais la un colocviu privind anomaliile în comportarea pendulului Foucault în timpul eclipselor, la deschiderea Anului Internaţional al Astronomiei la sediul UNESCO, în 2009, când se împlineau 400 de ani de la utilizarea lunetei, sau în Anglia şi Insula Borneo (2004), Malaezia, Turcia (2006), Norvegia şi SUA (2007), dar şi în China (2009), Insulele Maldive (2010), India (2011) şi Italia (2013), Olenici a văzut tot atâta pământ cât cer înscriindu-se în şirul drumeţilor noştri temerari cum au fost clasicul Nicolae Milescu Spătarul ori modernul Vasile Andru, ca să nu ne oprim doar la savantul Mircea Eliade. Dimitrie Olenici a fost dascăl de şcoală în Cajvana lui Luca Piţu şi în Horodnic de Sus, Suceava, Măriţeia, Burdujeni, muzeograf-astronom la Planetariul Suceava, unde a organizat cercuri, cursuri şi concursuri de specialitate; a susţinut numeroase conferinţe în diverse instituţii şi în media şi a colindat cu luneta şcoli şi cămine culturale din judeţul Suceava şi nu numai. Numele său e de găsit în reviste prestigioase, autorul studiilor de astronomie şi fizică fiind distins cu medalia Cosmonautica XX a Academiei de Ştiinţe a URSS, dar şi cu diplome de către alte instituţii „stelare” din ţară. Binecunoscut este în universul „cititorilor de stele” şi datorită colecţiei sale de cărţi (500 de volume) adunate la Horodnic, dar şi pentru pendularium-ul construit cu ajutorul financiar al Fundaţiei Maurice Allais şi al geologului Guy Bertheault. Lucrarea „Eclipsele de când lumea, soarele şi luna” (2015) şi observatorul astronomic fondat în 2006 la Horodnic de Jos sunt două realizări inedite. Observatorul funcţionează într-o casă cumpărată de la unchiul său, avocatul I.D. Popescu, cel care, la Tiraspol, a protejat şi a salvat 4.600 de evrei. O şură veche, o şandrama să devină Observator astronomic/ Planetariu (primul planetariu sătesc din România) şi laborator de gravitaţie într-un sat e o ciudăţenie. Dar, parafrazându-l pe Blaga, putem spune „astronomia s-a născut la sat”, acolo unde cerul e senin şi curat ca lacrima, cum sunt şi oamenii locului şi pot fi văzute şi cele mai palide stele.

De aceasta nu putea fi în stare decât un pământean ca Dimitrie Olenici: un om mic pentru Bucovina dar uriaş pentru România, precum „un mic pas pentru om, dar un salt uriaş pentru omenire” a fost aselenizarea lui Neil Armstrong în dimineaţa zilei de 20 iulie 1969 la orele 4 şi 56 de minute (ora ţării noastre)! „Un împătimit într-ale etnoastronomiei” – şi nu-i de prisos că se întâmplă în Bucovina unde peste fiecare mănăstire este câte o constelaţie! – Olenici este un erudit fascinant precum colecţia „1001 de poveşti”. Îţi trebuie ceasuri „astronomice” să-l asculţi. Îţi vorbeşte despre caldeeni, egipteni, chinezi şi indieni, despre Aristotel, Ptolemeu, Copernic, Da Vinci, Kepler, Galilei, Bruno, Fraunhofer ori Newton. Olenici îţi descrie fermecător planetele, galaxiile, stelele luminoase Vega, Deneb şi Altair, ori orbitoarea Sirius; e încântat de frumuseţea divină a Orionului şi nu pare deloc înspăimântat de „anii lumină”, când doar unul singur are 9.463.000.000 km, iar dimensiunea Galaxiei noastre are doar aproximativ… 100.000 ani lumină! Stelele, atât de prezente în mitologie, religie, poezie şi muzică, din punct de vedere ştiinţific nu au deloc o înfăţişare misterioasă, stranie, lirică, sunt doar sfere alcătuite din materie fierbinte, din plasmă. N. Stănescu se exprima astfel înaintea unei bucăţi de lună adusă pe Pământ de cosmonauţi – expusă la Bucureşti –: „Vai, Doamne, cât de bătrână eşti! Vai, piatră, cât de urâtă eşti!”. Mişcat, înfiorat de primul cuvânt după alunizare: „Asta este!”, rostit de Aldrin, poetul Necuvintelor a adăugat pesimist: „Mă uit la bucata de Lună şi sunt trist că ea nu seamănă cu un măr”. Cum arată o stea ochiul omenesc nu poate desluşi. Ce ştim, ştim din popor: „câte stele sunt pe cer/ până dimineaţa pier”. În nopţi întunecoase se disting cam 2000 de stele, iar cu un telescop, nu de ultimă generaţie, se pot vedea vreo 30.000 din cele 150 de miliarde care împodobesc Galaxia noastră, cele mai multe din ele denumite de vechii arabi. Astronomul de la Horodnic este original şi prin faptul că a găsit şi o altă cale de tălmăcire a cerului dincolo de ce relevă telescopul: ornamentica tradiţională, semnele şi simbolurile perpetuate în timp, tezaurizate de patrimoniul culturii noastre populare. Celebra sa carte tipărită în 2016 în care sunt decriptate semnele şi simbolurile astronomice din Bucovina este o veritabilă operă din seria enciclopediilor, de aceeaşi altitudine cu „Botanica poporană” a părintelui academician Simion Florea Marian, după cum apreciază istoricul Mihai Iacobescu, în ornamentica mondială, motivul eclipselor de soare de la noi fiind unic. Astronomul, la fel de profund implicat în cultura arhaică bucovineană precum etnologul Mihai Camilar, e înainte de toate un veritabil istoric: Olenici descifrează motivele apelând la izvoare de arheologie (Tărtăria, Sarmisegetusa, Cucuteni, Gumelniţa, Karanova, Vinca, cu trimiteri la vestigii afro-asiatice şi europene), preocupat de toate zonele etnologice româneşti, inclusiv Cernăuţi şi Basarabia. Are în vedere însemnări, cronici, calendare, zodiace, fresce, zestrea folclorică. Altfel nu am înţelege viaţa, arta şi sapienţia din vetrele noastre, simbolurile: arborele vieţii, ochiul atoatevăzător, rozeta, spirala, vârtelniţa, crucea, soarele şi luna, cometele şi eclipsele ş.a. (v. Calendarul tipărit de Olenici în 2011 şi studiul său despre ornamentică pe care l-a prezentat pretutindeni pe unde a călătorit, amândouă alcătuite din „probe” – cum zice autorul – „de prin lume adunate”). Cu privire la ornamentica populară (v. mai ales casele din satele bucovinene), astronomul din satul academicianului I.G. Sbiera, unde, timp de 90 de ani, gospodarii n-au primit crâşmă în sat şi se străduiau din răsputeri să poarte copiii la şcoli înalte „să scoată un copil domn”, vatra folclorică a lui Silvestru Lungoci spune că „unele case lasă impresia că sunt adevărate temple solare”, subliniind că o bună parte din motive au caracter apotropaic. E de văzut deopotrivă cartea sa despre „întunecimi” construită înainte de eclipsa totală de soare din 11 august 1999, reeditată în 2015; luna august, când „plouă cu stele”, având o semnificaţie aparte pentru Dimitrie Olenici: spectacolului Perseidelor astronomul i-a închinat un festival cu deosebită „audienţă” vizuală. Spectatorii se bucură de feerii siderale rare, dar şi de o expoziţie inedită în care sunt de văzut numeroase şi valoroase „semne” cosmice/ cosmomorfe. În lirica românească a fost cândva un poet care s-a numit Dumitru Stelaru. Amintindu-mi de el văd în onomastica sa pe Dimitrie Olenici, pe stelarul nostru bucovinean. Altfel zis Dimitrie Olenici, venind din rădăcina proverbului „Fiecare cu steaua lui”, nu-i un om de rând, ci un om cu stea. Altfel decât cei care vremuiesc sub stele căzătoare bântuiţi de vârcolaci şi pricolici.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: