O întâlnire personală cu un Om de zăpadă la Cernăuţi

Duminică, 15 septembrie, m-am îmbarcat într-o călătorie plină de emoţie. Am păşit pentru prima oară în Cernăuţi, am păşit pentru prima oară în teatrul „O. Kobyleanska” din Cernăuţi, am văzut prima montare a unui text de Matei Vişniec în Cernăuţi – „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”.

De ce să te duci la un spectacol care se joacă într-o limbă care îţi e complet străină? Pentru că teatrul are un dar extraordinar, darul de a dărâma orice barieră, darul de a-şi transmite mesajul în singura limbă comună tuturor pământenilor – emoţia. Pentru că mai avusesem această experienţă, trăind un spectacol cu intensitate şi bucurie nebănuite, un spectacol în limba poloneză, limbă care îmi e la fel de străină ca cea ucraineană. Cel puţin cu Omul de zăpadă a lui Matei Vişniec mai avusem câteva întâlniri şi apucase să-mi povestească aventurile lui şi în limba în care visez.

Oamenii de zăpadă vorbesc în limba celui care cu mâinile lui calde îşi plămădeşte bulgăre cu bulgăre un prieten efemer şi o prietenie eternă. Matei Vişniec a creat un om de zăpadă din cuvinte, şi-a păstrat prietenia lui, dar l-a trimis în lume să înveţe limbi străine, să cunoască lumi şi oameni noi pe care să-i înveţe această limbă comună, emoţia.

Omul de zăpadă a ajuns la Cernăuţi la final de vară şi cu ajutorul lui Radu Ghilaş (regizor) şi a lui Sebastian Raţiu (scenograf) s-a întrupat pe scena Teatrului Academic Muzical Dramatic „O. Kobyleanska” pentru a-şi spune povestea tuturor celor ce vor călca pragul teatrului, fie ei mici sau mari.

De pe scaunul de spectator se vede un spectacol, un spectacol rotund, coerent, complex, extrem de atrăgător. Nu se văd eforturile, nu se văd obstacolele, nu se văd îndoielile, ezitările, nu se văd deciziile şi alegerile, compromisurile, aşa cum nu se văd în niciun alt rezultat al unui proces de creaţie reuşit. Nu ştiu care au fost momentele cheie, momentele decisive, momentele de cotitură în procesul creativ al spectacolului. Ce pot să spun este că, dincolo de toate deciziile şi alegerile pe care regizorul Radu Ghilaş le-a luat pentru imaginarea acestui spectacol, una dintre cele mai importante a fost decizia de a-l implica pe Sebastian Raţiu în această poveste. Împreună au reuşit să creeze un univers cunoscut, accesibil, dar misterios, un univers real şi fantastic în acelaşi timp, un univers care te lasă să pătrunzi încetişor şi fără teamă pe un tărâm în care totul este posibil, într-un tărâm în care dorinţa Omului de zăpadă de a se întâlni cu Soarele nu este o nebunie, ci un lucru firesc.

Casele parcă desprinse din cărţile vechi de poveşti, printre care copiii coborâţi din vechi basme ucrainene, aleargă, se bulgăresc şi se bucură de iarnă, te fac să zâmbeşti şi să-ţi doreşti să li te alături. Aşa începe povestea, plină de energie, de bucurie, de culorile inocenţei, cu Sonichka (soare în ucraineană) care îi dăruieşte Omului de zăpadă tot ceea ce mai apoi avea să dăruiască la rândul lui. Extrem de inspirată şi delicată este alegerea regizorală a lui Radu Ghilaş de a adapta şi folosi acest element simbol în conturarea poveştii. Sonichka este copilul care îi dă viaţă Omului de zăpadă. O putem vedea pe toată desfăşurarea poveştii prin fereastra casei ei, ca şi cum tot ce se întâmplă în faţa noastră face parte din visul ei de copil. Tresare şi trăieşte cu intensitate în spatele ferestrei, în patul ei, pe măsură ce deciziile Omului de zăpadă sunt din ce în ce mai dificile. Pentru ca mai apoi, Sonichka să ni se dezvăluie ca fiind Soarele pe care atât îşi dorea să-l întâlnească Omul de zăpadă. O altă personificare impresionantă este cea a apei învolburate a râului pe care trebuie să-l traverseze personajul principal, reprezentată cu talent şi ingeniozitate de cele două actriţe balerine, completând cu graţie şi precizie momentul dramatic.

Muzica creată special pentru spectacol, proiecţiile grafice, luminile devin parcă personaje în lumea de basm creată de echipa de producţie. Am văzut prin ochii lui Sebastian Raţiu cum arăta ploaia şi pădurea dacă ar fi făcute din lumină.

Limba ucraineană nu a fost un obstacol. Şi dacă mi-ar fi fost, momentul când am reuşit să găsesc în mine voinţa să-mi rup privirea de la scenă pentru a întâlni reacţiile copiilor din sală mi-a revelat tot ce nu am înţeles.

Poate din cauză că nu am înţeles niciun cuvânt din cele rostite pe scenă, m-am lăsat purtată de vocile personajelor, în imaginaţia mea cuvintele lor s-au încărcat de misterul unor incantaţii magice. Pentru că ceea ce se întâmplă pe o scenă de teatru este un fenomen miraculos, am trăit o poveste într-o limbă străină, fără să înţeleg un cuvânt.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: