Cei mai mulţi dintre tovarăşii mei de călătorie veneau acasă, în concediu. Nu cu mult timp înainte coborâseră din avion, nu era greu să îi identifici între ceilalţi călători, bărbaţi, cei mai mulţi dintre ei: îmbrăcaţi curat, cu încălţăminte sport nouă, frumoasă, ochioasă, „de firmă”, cu tricou sau cămaşă din alea de calitate, raşi, tunşi, frezaţi.
Într-una din staţii, de la o margine de oraş, s-a urcat un grup compact, probabil de zilieri, probabil în construcţii. Atât de mulţi încât păreau a nu avea loc în autocar. Arşi de soare, cu haine obosite, ei înşişi obosiţi. Majoritatea căra sticle de doi litri de bere, unu sau doi, mai tineri, duceau un bidon de apă sau de suc. S-au găsit locuri, lumea şi-a luat geanta de pe scaunul liber de alături şi a pus-o sus, la bagaje, s-a mai tras pe scaunul de la geam.
A rămas unul, vizibil ameţit, care se uita, cu privirea aia de om beat, peste locuri, cu şapca din material de camuflaj pe-o ureche, incapabil să ceară cuiva să-i dea voie să se aşeze alături. Stătea în picioare pe culoarul dintre scaune, autocarul se pusese în mişcare, iar el se bălăngănea, după cum rula acesta. „Vino aici, frate!” i-a spus cel din faţa mea şi i-a făcut loc la geam, iar răsplata i-a fost o privire vag recunoscătoare.
După care, ca omul beat, după ce a dat din gură cât a dat, a adormit. Bălăngănindu-se până şi în somn, în dreapta şi în stânga, după cum curgea drumul. Sprijinindu-şi capul înceţoşat de mult prea multe ori de umărul vecinului binevoitor care, într-un târziu, după ce l-a împins pe locul lui de câteva ori, a ripostat: „Măi, omule, nu e corect ce faci, nu îţi mai pune capul pe umărul meu!” „Aşa sunteţi voi, ăştia, plecaţi afară, sunteţi nişte înfumuraţi, nimic nu vă place în România”.
Înfumuratul meu s-a întors spre mine. Ne-am privit şi am tăcut, că, oricum, altceva ce să mai spui? Cui să-i spui?
Comentarii