Din goana maşinii, venind dinspre Iţcani spre oraş, la baza serpentinei, vezi după gard ditamai ursul, nu se poate să-ţi scape. Şi leul fioros, lângă el. Puţin mai în spate, un Poseidon, alb, cu tridentul în mână. Iar dacă te avânţi pe jos, cum am făcut eu, din cuşca de lângă poartă se repede la tine, cu ditamai glasul, un Ciobănesc de Bucovina. Te mai miri că îţi vine să-l saluţi pe bărbatul de după poartă? Pentru ca, apoi, să îţi dai seama că, de fapt, e o statuie? Cel care a făcut-o şi apare din spatele lui, râde. Nu eşti singura căreia i-a venit să salute o statuie şi, probabil, nici ultima.
În arşiţa zilei, într-o zonă intens circulată, grădina lui Radu Tecuceanu îmi apare ca o oază de verdeaţă, un loc umbros, răcoros şi plin de surprize. Înăuntru, un om care a ieşit la pensie şi a realizat că are mult timp liber s-a întors la dragostea dintâi şi a umplut grădina şi curtea cu ceea ce mintea, mâinile şi sufletul au simţit să facă.
La început a fost talentul
„Patru băieţi eram în şcoala generală cu talent la desen, care desenam bine: Octav Ariton (acum e pictor), Benu Hantzel, Dan Ciudan şi cu mine”, îşi aminteşte Radu Tecuceanu. Chiar dacă talentul nu i-a fost recompensat la concursuri şi expoziţii, cum se întâmplă acum („lumea era mai puţin atrasă de desen şi de pictură, cei mai mulţi învăţau să cânte la trompetă, în acele vremuri”), se evidenţia între colegii săi. Asta l-a determinat să meargă la Bucureşti, la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza”. Cinci ani de studii, cu practică la Uzina „23 August”, în secţia de modelărie. „Am început de la căratul lemnelor, apoi am învăţat să umblăm cu maşinile de tâmplărie, ceea ce ne-a ajutat să ne dezvoltăm vederea în spaţiu. Primeam un desen şi realizam din lemn obiectul care urma să fie turnat în metal, am mâncat desen tehnic pe pâine”. Şi-a dezvoltat vederea în spaţiu, îndemânarea, dar a şi pictat, a sculptat, sculptura fiind specializarea cu care a terminat liceul. I-a folosit? „Nu. Dacă făceam trei ani, primeam o diplomă de modelor, era bună la ceva. Dacă am continuat, cu diploma primită nu am făcut mare lucru, nu era preţuită atunci arta, cum ar fi meritat. „De ce nu a continuat? „Probabil pentru că am fost leneş, probabil pentru că atâta minte am avut”.
Şi după câteva luni lucrate ca vitrinier la Magazinul Universal „Bucovina”, după o slujbă de modelor, de vreo patru luni, a urmat armata şi „gata cu arta”. Şi-a mai exersat scrisul frumos, şi-a cultivat îndemânarea cu celebrele pancarte „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu, România!”, a mai făcut câte un desen, când şi când, câte o schiţă, ba chiar şi un tablou i-a făcut mamei, acum vreo 30 de ani. Apoi, 45 de ani şi-a văzut de viaţă.
„Prima societate pe acţiuni din zonă, de după Revoluţie, a fost a mea”, îmi spune, amintindu-şi de perioada în care s-a privatizat, ca mulţi alţii, şi a trăit, cu bune, cu rele, vremurile în care banii se făceau uşor şi se pierdeau repede. A câştigat, a şi pierdut, dar nu regretă nimic, cel puţin nu banii.
„Am timp liber, trebuie să fac ceva cu el”
Acum cinci ani, cu decizia de pensie în mână, Radu Tecuceanu a realizat că are mult timp liber. Neînvăţat cu statul degeaba, şi-a dat seama că ceva trebuie să facă. Muza o fi murit sau e doar amorţită? „Mi-am zis să văd dacă mai pot, dacă mai ştiu, dacă mai sunt în stare” şi pentru că avea spaţiu a început să se organizeze. Şi-a cumpărat scule. „Şi ce scule! Toate sculele de tăiere, dălţi, inclusiv din alea pneumatice, compresoare pentru vopsit, am băgat o mulţime de bani în ele”. Ce face cu ele? „Tot ce înseamnă sculptură în lemn, piatră, spumă. La început mi-am zis să încep prin a înfrumuseţa locul, curtea, grădina. Am început cu câteva statui din BCA, le mai am şi acum, dar s-au deteriorat, s-au mai spart. Am făcut multe din lemn, fac orice din lemn, nu piese mari, pentru că nu am spaţiu.” E atras de spectaculos şi a dat frâu liber fanteziei când s-a apucat de treabă, iar rezultatul a fost, spune cu modestie, pe placul multora. A făcut cu plăcere jilţuri domneşti mari, niciodată unul nu s-a asemănat cu altul.
„Îmi place să lucrez în spumă şi latex”
Îi place, confirm. Curtea şi grădina sunt pline de sculpturi realizate din spumă, latex şi răşini. Ba şi din piatră, căci era păcat să nu o folosească. Ca orice sculptură, lucrarea prinde viaţa dintr-un bloc care, de multe ori, în cazul lui, e unul din spumă poliuretanică. „Spuma o cumpăr la tub. Ca să pot sculpta trebuie să fac întâi de toate un bloc de spumă. Asta necesită timp: dai un strat, aştepţi să se usuce, mai dai un strat, eşti atent să nu apară bule de aer”. În gorila de la intrare, de exemplu, a băgat 30 de tuburi până a făcut cubul din care a început să sculpteze.
Nu lucrează după schiţă niciodată. Începe prin a face capul statuii, acesta cere mai multă atenţie, restul îl face din daltă. „Torn bucata de răşină, apoi lucrez cu freza de dentist fiecare rid, fiecare amănunt”. Două zile de muncă, pentru un cap, două zile de răbdare şi tutun. Apoi satisfacţia că ţi-a ieşit.
O singură dată a lucrat după schiţă, când a realizat bustul lui Timuş, fiul hatmanului Bogdan Hmelniţchi, cel care a condus cazacii pe vremea când Cetatea de Scaun a Sucevei a fost asediată de oştile boierului Gheorghe Ştefan, rivalul domnitorului Vasile Lupu, căruia dorea să îi ia tronul. Şi care a şi murit apărând-o. „După desenul ăla, făcut de un iconograf al vremii, am făcut o schiţă, apoi am cioplit un chip de luptător, cu trăsături tătărăşti, cu pomeţii proeminenţi”.
În grădina şi în curtea lui Radu
Nu le-a pus, în general, nume lucrărilor sale. La intrare e gorila, puţin mai încolo e un papă, din ţevile care i-au rămas când a schimbat centrala a născocit, ajutat de aparatul de sudură, un chip care se desluşeşte dintre maţele metalice, lucrarea sculptată în piatră de mai încolo încearcă să lămurească ce a fost întâi, oul sau omul. Tot din piatră e şi cocoşatul ăla care mie îmi aminteşte de cel de la Notre Damme, dar lui îi aduce aminte de cel asemănător văzut pe o staţie de autobuz în Spania. „Pioşenie” îmi spune că ar numi, dacă ar trebui să-i pună un nume, lucrarea la care a muncit tare mult la cioata de lemn care înconjoară chipul bătrânului. Vulturii, făcuţi din multe, multe bucăţele din lemn se numesc, pur şi simplu, vulturi, cum altfel?
Îl recunosc în statuia aflată în partea de grădină pe care o îngrijeşte soţia sa. „I-aş spune «Lipsă de modestie»”, spune despre lucrarea care, vedeţi şi domniile voastre, în fotografie, îi seamănă atât de bine. A lucrat-o după oglindă, în praf de ceramică, cel din care se fac farfuriile. „E un ipsos ceva mai tare, se lucrează foarte bine, nu crapă cu uşurinţă”. Şi a făcut-o aşa cum orice sculptor face: întâi a turnat o sferă, ce are în mijloc un lemn pentru susţinere şi care foloseşte când se uneşte cu corpul. Apoi cu freza, cu dăltiţa, mai o privire în oglindă, mai un minut de lucru cu freza. Nu-i aşa că lumea a pierdut un sculptor talentat?
În cealaltă grădină, de care se ocupă el, şi unde a pus o mulţime de pomi fructiferi, sunt lucrările mari. Acolo e chipul de dac pe care-l lucrează acum dintr-o rădăcină („se lucrează greu, e mult de curăţat, dar lemnul are o culoare grozavă”), acolo sunt Adam şi Eva, plus ispita, acolo e Poseidonul făcut acum vreo trei ani şi ceva din chit şi vopsea, leul şi ursul, făcuţi din spumă şi latex. Acolo e şi piscina, pe care a făcut-o singur, şi unde, speră, se va bălăci nepoţica lui, care va veni pe lume luna viitoare şi de care acum se bucură soţia. O străjuieşte terasa, la care mai are de lucru, şi vrăjitoarea ce se ţine strâns de mătură. „Are şi accelerator la mătură”, îmi atrage, râzând, atenţia.
Şi tot acolo e Tedi, paznicul de şase ani şi 80 de kilograme al locului, care, am aflat, are un fiu la fel de frumos ca el, ce poartă nume de politician celebru.
Din grădina lui Radu am plecat cu câteva caise, culese din copacul plin de rod. Şi cu sentimentul că sufletul are şi el nevoie de hrana lui. Că e din spumă, răşină, latex sau piatră, că e cioplită, şlefuită, vopsită, flămând nu-l poţi lăsa.
Comentarii