Trompetă de aur, cântăreţ de laur

Gheorghe Havriliuc, tâmplar vestit – şi scripcar între ferăstraie, dălţi şi rindele –, ştiut la el acasă, în Siminicea, şi în satele din jur s-a bucurat nespus când nevasta sa Maria a dat semne că naşterea pruncului e pe-aproape. Repede s-a uitat în Calendar şi a zis: dacă va fi să fie băiat îl vom numi cum aici e scris – Alexie omul lui Dumnezeu e mâine pomenit! Dar copilul a fost născut cu o zi înainte şi tata, tâmplarul, a zis: „Nu-mi întorc cuvântul, băiatul se va numi Alexandru! Aşadar Alexandru Havriliuc s-a născut în 16 martie 1945. Dragă fiindu-i lăutăria, tata Gheorghe, când crescu fiul, s-a gândit că ar face bine să aleagă cântarea. A intrat în vorbă cu tatăl lui Emil Havriliuc, fiind din neam – băieţii aveau să fie veri primari. Nu, a zis tatăl lui Emil, nu-i de faţa mea să-mi fac copilul ţigan. Până la urmă tâmplarul l-a convins şi a cumpărat un acordeon pe care a învăţat meşteşugul clapelor. „În clasa a V-a, tata m-a dat la învăţătură la Grigore Păduraru, un ţigan viorist din Feteşti, com. Adâncata. Tata a luat provizii pentru şederea de-o vară la viorist. Grigore a fost chemat de tata la noi acasă, mi-a dat vioara şi lăutarul m-a ascultat. Apoi au făcut o înţelegere împreună: Grigore mă învaţă să cânt şi tata se obligă să-i facă o căruţă nouă, şi lemnăria şi fierăria. După două săptămâni de lecţii, Grigore m-a adus acasă: «Ce ştiu eu, ştie şi el», a zis. «N-am ce îl mai învăţa». Tata a fost surprins şi nu peste multă vreme Grigore a venit să-şi ia căruţa nouă. A legat-o în spatele căruţii lui, a dat bici cailor şi a plecat. Grigore nu ştia note, metoda lui era imitaţia. Cânta şi eu îl urmam. Se oprea şi mă îndrepta. Repetam până memoram şi ieşea cântarea bine. Cântam rar, rar şi apoi, după ce îmi însuşeam bine bucata, intram în ritmul cerut. Cântam şi seara se adunau ţiganii şi jucau. De la tata am învăţat ceva când eram în clasa a treia. Aveam 6 ani când a plecat la închisoare. Din banii realizaţi de el, la întoarcere a cumpărat diverse instrumente – a venit cu braţul plin. În clasa a V-a, a VI-a mi-a cumpărat o trompetă. Am învăţat singur. Mergeam la hore, ascultam fanfara, radioul, notele le-am învăţat la Combinat… În clasa a V-a asistam la cumetrii; la serbările şcolare am tot luat locul I. Dar am abandonat vioara. Îmi plăcea mai mult trompeta – dar şi din motivul că nu am fost primit la Iaşi…”. Numele său începuse să fie cunoscut în Suceava. S-a ivit o oportunitate – a dat examen şi a fost încadrat ca interpret la Orchestra Semisimfonică dirijată de Dragoş Lucan şi Gr. Macovei, când era director Ilarie Curechianu (1968). În toamna aceluiaşi an intră în Ansamblul „C. Porumbescu” dirijat de George Sârbu, uimindu-i pe confraţii din orchestră că nu a interpretat niciodată cu partitura în faţă. În Ansamblu cântau: moşu Boicu, Paşnicuţ, bun violonist şi cobzar la nevoie, Al. Bidirel, despre care spune că era „lăutar, rapsod şi clasicist”. L-a avut coleg timp de 17 ani pe Ion Uţă. Sandu a încheiat anii de şcoală primară în sat şi s-a înscris la Şcoala de muzică din Iaşi. A trecut examenul căci ştia destul pentru proba cerută, cântând acasă pe vioara tatălui său. În toamnă, când trebuia să înceapă cursurile, la strigarea catalogului, numele lui era absent. Tâmplarul, tatăl său, şi-a făcut slobodă gura la un gât de holercă şi injuriile lui la adresa cârmuirii au fost „traduse” repede, aşa că neavând curat cazierul, Sandu nu a fost primit la şcoală, iar tata a fost primit după gratii. A executat trei ani şi jumătate de temniţă, fiica sa Elena fiind exclusă din liceu. Îngrijindu-se de rostul familiei, tatăl l-a trimis pe Sandu la Suceava: era în plină activitate Combinatul de Prelucrare a Lemnului, o adevărată uzină în care trudeau sute, poate mii de proletari. Acolo îşi făcea veacul un grup de instrumentişti militari, excluşi din cadrul Armatei printr-o ordonanţă. Lucrau ceva în fabrică, dar mai ales cântau – au alcătuit o fanfară de mare clasă. Erau muzicieni, notişti, foarte riguroşi şi disciplinaţi – foşti copii de trupă. Sandu îşi aminteşte atmosfera aproape cazonă în care se desfăşurau cântăreţii: „Erau cazaţi într-un dormitor, 60 de persoane. Al. Tinei era dirijor. Instrumentiştii Obadă, Iepure, Gheorghiu, Ciubotaru, Bonu, erau valoroşi. Era acolo şi Viorel Leancă, excelentul dirijor de azi al Ansamblului „C. Porumbescu”, mare poli-instrumentist. Era acolo pentru că Vasile Leancă, tatăl său, se număra între foştii copii de trupă”. Sandu lucra 8 ore şi era foarte solicitat de membrii formaţiei – fiecare avea ceva de îndreptat, de la fiecare avea ceva de învăţat. Vrând-nevrând s-a pus la punct cu notele, tehnica interpretării şi inclusiv cu repertoriul. În paralel a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă unde nu prea a avut ce învăţa. „Eram lăutar de prispă, spune artistul, dar câţi mai ştiu azi ce înseamnă prispa?”. Celebrul saxofonist, în pauză, îi cere o ţigară, Sandu îi dă, dar în celelalte pauze Uţă îi cere iar. Sandu îi zice: Măi, dar tu de ce nu-ţi cumperi? Uţă îi răspunde: Dar de ce să facem două cheltuieli? Trompetistul a fost un apropiat şi al pianistului Dragoş Bidirel. Are cuvinte de mare laudă pentru meşterul ţambalului, Costel Burcea, frate cu regretatul Lili; tatăl lor a fost ţambalagiul Stelică Burcea. Al. Havriliuc a cântat alături de Sofia Vicoveanca, Tr. Straton, Al. Dumbravă, Const. Leizeriuc, Viorica Galan, Nicoleta Vasilovici, nevasta lui Dragoş Lucan. După anii ’70 au cântat în Ansamblu Aurel Tudose, G. Tofan, M. Clipa, R. Manciu. Aurel Tudose din Vicovu de Jos a interpretat rolul lui Moş Corbu din opereta „Crai nou” (1984) şi a lăutarului Vindireu în filmul „C. Porumbescu”. Traian Straton (1936 – 2011) din Pârteştii de Jos a excelat în opereta „Crai nou” şi în mari spectacole ale epocii. Al. Dumbravă (1934 – 2016), avea în repertoriu 140 de melodii originale culese din Bucovina, solist valoros, instructor de ansambluri.

Celebrul trompetist Al. Havriliuc a avut un confrate instrumentist în zona Mehedinţi, Const. Gherghina. Bănăţeanul nu-i putea interpreta cântecele, s-a destrămat răpit de iluzii la o vârstă pe care nu a ştiut să o menajeze. Havriliuc l-a cunoscut şi preţuit mult pe violonistul Ion Drăgoi. A colaborat cu Emil Havriliuc, Trifan Leancă şi cu sensibilul violonist concert-maestru Adrian Semeniuc. Îl preţuieşte şi îl admiră pentru virtuozitate şi pedagogie pe trompetistul Cristi Ruscior, din şcoala căruia au ieşit trompetiştii de excepţie care cântă azi în Ansamblul sucevean. Îl apreciază pe Constantin Mândrişteanu şi despre Gh. Pintileasa spune că acoperă cât trebuie zona în care se desfăşoară. În colaborare cu Paul Stângă, Havriliuc a cântat în străinătate. Cu formaţia lui a înregistrat două discuri în Franţa.

Acum, Alexandru Havriliuc face compoziţie (doar cu trompeta, nu la pian), scrie repertorii pentru tineri, ajută la realizarea unor CD-uri, alcătuieşte culegeri de folclor, compune piese noi.

Priveşte peste umăr fără a reproşa ceva trecutului. E nemulţumit de mai multe de azi decât de ieri. Suspină şi zice scurt: „Folclor nu mai este. Este muzică populară. Cu rădăcini de folclor, e drept. Cântecele sunt cum sunt casele – una într-un fel în Maramureş, alta în altfel la Mitoc. Identitatea, originalitatea nu-s de văzut când sunt amestecate”. Îl întreb dacă mai cântă. „Da, cânt numai ce-mi place, bun, autentic. În rest, la comandă, nu cânt cu plăcere, dar rostuiesc melodia până ajunge plăcere”. Ştiu că a alcătuit repertorii pe care s-au înălţat unii-alţii până când „cântecele lui Havriliuc” au devenit… proprietatea acelor ţopăitori – şuierători – chiuitori, nu cu floare roşie la ureche ci mai degrabă cu „două prune”. Nu se întâmplă să i se uite recunoştinţa numai acestui uriaş interpret, sunt dirijori, compozitori şi orchestratori de excepţie care au fost traşi pe sfoară de sforăitoare „ciocârlii”, furibunde dacă „ciripesc” şi alte surate în jur, mai ales voci tinere, latifundiare de scenă, uitând de unde au pornit şi pe cei care le-au călăuzit, nemaiîncăpând în penajul lor ridicol, păsări de curte, niciodată păsări-liră.

Nu am întâlnit niciodată un artist de atâta renume cu atâta modestie! Despre nimeni nu a spus un cuvânt umilitor, răzbunător, pizmaş. Cum a reuşit acest om să scape nealterat, integru, altruist, cu obrazul curat, înfiorat din când în când de rumeneala care vine din bun-simţ, când această veche virtute, ruşinea, e pe cale de dispariţie ori chiar a dispărut demult? Cred că oamenii mari au o neputinţă în ei, neputinţa de a crede/vedea că sunt mari. Alexandru Havriliuc nu trebuie văzut, ci ascultat. Ce să vezi? Un om de rând. Un chip de ţăran peste care au trecut cuţite de plug, rânduri de brazde şi răzoare de rouă. În mulţime dacă îl vezi, mulţi seamănă cu el, în viaţă, în biserică, la „botu’ calului”, între acareturi gospodăreşti. Dar când pune buza pe trompetă nu mai seamănă cu nimeni! Numai când e trompeta cu el Havriliuc e întreg. Adică monumental. Adică uranic – se învârt norii în jurul lui, soarele-i lustruieşte alama iar cântecul o preschimbă în aur; cerul se umple de aripi, pădurea se umple de iezi, câmpiile se umplu de nunţi, se cutremură mormintele ca în noaptea Învierii. Cred că chiar şi sfârşitul lumii va fi vestit de trompeta lui Alexandru Havriliuc!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: