Neliniştea aşteptării

Vântul a furat făţiş culorile toamnei. Hoţ de zi şi de noapte. Hoţ cu blazon, asociat cu răceala ploii stăpână peste natură. Copacii suferă în tăcere. Iarna i-a vopsit în alb, un alb pur, dătător de speranţă. Din când în când, câte un croncănit slab de cioară ori corul fără dirijor al vrăbiuţelor se aud pe crengile amorţite ale unor copaci de la marginea pădurii. Caiere de nori cenuşii îşi dau întâlnire peste întreaga zare, încercând să împiedice soarele atât de dorit.

Cei doi îndrăgostiţi, braţ la braţ, respiră adânc tinereţe. Vorbesc aprins despre iubire şi viitor. Obrajii lor par aprinşi bujori, iviţi pe neobservate. Cu zăpada în priviri, nu prea iau în seamă tristeţea pădurii, adâncă, tăcută şi grea. Au stat totuşi câteva momente cu ochii aţintiţi spre ea.

– Unde e farmecul ei de astă vară?, a întrebat ea, cuprinsă în braţele lui. Cine o fi blestemat-o? De ce atâta nedreptate?

– Ne-a fost atât de darnică întreaga vară, rosti el, sărutând-o discret. Ce seri minunate ne-a oferit la poala ei, în compania lunii, când alergam uneori desculţi prin iarba moale!

– Da, adăugă ea, se petrec nişte lucruri ciudate, o luptă între anotimpuri, fiecare cu armele lui.

– Şi noi cu ale noastre, râse el, fulgerând-o cu o privire întrebătoare.

Intrăm puţin în ea sau rămânem străjerii ei până dincolo de deal? Un pâlc de plopi păreau că sprijină cerul cu vârfurile lor, stând de vorbă cu el.

– Cum vrei tu! Cu tine merg oriunde. Am ales acelaşi drum al vieţii. Neted sau nu, e al nostru!

Trezită brusc din somn, Anca s-a uitat speriată pe ceas. Câteva minute peste ora două. S-a frecat repede la ochi şi a dat perdeaua de la geam la o parte. A privit lung şi a oftat. Colega ei de cameră, Daria, plecase cu o zi în urmă acasă, la Timişoara. Ce vis ciudat! O copie fidelă a acelor secvenţe petrecute în compania lui Dan care, acum, se tot rotesc în sufletul meu cotropit de negre gânduri. Ce e şi viaţa asta?, spuse ea, muşcându-şi buzele şi scărpinându-se puţin pe frunte. Îţi dă, dar şi te pedepseşte amarnic, tocmai când nu te aştepţi.

S-a aşezat la capătul patului, cu capul prins între mâini. Cu ochii închişi încerca să reînnoade visul rupt cu câteva momente în urmă. Zadarnic… În acea linişte adâncă doar ceasul cel mare de pe hol îşi rotea sârguincios acele, marcând curgerea ireversibilă a timpului. Trecuse ceva vreme de când nu s-au mai văzut. Păstrează încă ultima lui scrisoare dintr-o tabără studenţească de la Predeal. Un scris aproape pictat ascundea printre cuvinte bucuria că, în curând, se vor reîntâlni. Cu paşi temători s-a îndreptat spre sertarul cu amintiri. A avut însă o uşoară ezitare. Şi-a frecat mâinile ca şi cum ar fi stat cu ele goale câteva ore în frigul de afară. Simţea nevoia de aer proaspăt. A deschis o parte a ferestrei şi a inspirat adânc de câteva ori, după ce a luat hotărârea să-i scrie lui Dan. Oare mai are rost să-i cerşesc iubirea?, rosti ea cu voce întreagă. De ce atâta tăcere din partea lui? La ce bun să mai accept promisiuni şi să tot cântăresc îndoiala? E în stare să invoce şi imposibilul pentru a-i da crezare. Sigur că am greşit cândva. Nu am cumpănit destul vorbele lui. Mieroase şi uşor otrăvitoare… Trebuie să-mi calc pe inimă. Vorbele Dariei se adeveresc tot mai mult şi se pliază perfect peste sufletul meu. Am cea mai frumoasă vârstă! Vreau să merg demnă pe calea vieţii. Iubirea rămâne ca o scrisoare romantică, deschisă celor care vor să mă caute. Sigur mă vor găsi! Au fost destule zile de zbatere sufletească. Sus capul, Anca! Durerea pe care am resimţit-o la început s-a micşorat. Visul acesta m-a trezit, cu adevărat, la realitate. Iubirea e şi lacrimă, şi dor, şi speranţă, şi bucurie! Aleg deocamdată speranţa, dar le îmbrăţişez deopotrivă şi pe celelalte. O voi lua de la capăt. Voi aştepta clipa, oricât de lungă ar fi. Voi munci să finalizez studiile universitare. Mă simt din ce în ce mai puternică. Încep să percep altfel sensul iubirii. Să visez la ea, e un lucru normal, dar să nu alerg după ea. Încep oare să mă luminez cu adevărat?

După un an de la terminarea facultăţii Anca şi Dan s-au reîntâlnit, absolut întâmplător, la mare. Neschimbate privirile, doar un val de emoţii puseseră stăpânire pe ei. Anca simţea cum inima începuse să-i ticăie ca o nebună. I-au întâlnit valurile. El, cu o fată de mână. Amândoi cu verighete. Dan rămase mut de uimire, făcând ochii mari. Nu-i venea să creadă. O fată sfioasă atunci, acum o tânără plină de viaţă. Se simţea vinovat. O răbufneală de vânt, iscată din senin, răvăşi părul lung şi bogat al Ancăi şi îi înfioră tot copul. Părea resemnat, spunându-şi, probabil, în gând: „La urma urmei, fiecare cu destinul său”. Nu şi-au spus nimic. Doar câte o fulgerare ascunsă.

Anca ieşi încet din apă şi se aşeză pe locul ei pe nisip. Între timp sosi şi Paul, prietenul ei, cu câte o îngheţată în mâini. Ea începu să zâmbească şi l-a sărutat pe ambii obraji. El a mângâiat-o ca de obicei. Acum i s-a întărit convingerea că Paul arată mult mai bine decât Dan, iar aşteptarea ei nu a fost zadarnică. Când crezi cu adevărat în iubire, îşi spuse în gând, lasă-ţi inima să bată alături de cel drag. Dan, care a pierdut cândva drumul, adăugă ea, e bucuros acum şi de cărare.

Anca şi Paul au rămas acolo, pe plajă, până la apusul soarelui, când mai stăruia pe cer o dungă slabă de culoarea trandafirului veşted, lăsând dâre zgârcite de lumină. O adiere cu miros de apă sărată se simţea tot mai aproape.

– Plecăm?, întrebă ea cu un aer misterios. Ce zi frumoasă a fost şi azi! Ne oprim sus, la terasă, da?

– Cum spui tu, draga mea! Apa ne cam obligă să ne punem cât de cât stomacul la cale.

Câteva perechi, la mesele vecine, chicoteau de zor, sorbind cu paiul licoarea din paharele înalte ori înfulecau de-a binelea ce le mai rămăsese din comanda făcută. Ei s-au aşezat la o masă cu vedere spre mare. Cerul îşi aprindea încet luminiţele. Faţa mării, în lumina becurilor, părea galbenă ca fierea. Se vedeau cohorte de valuri înspumate ce se tot rostogoleau ca o turmă mânată cu biciul de la spate. Anca rămase câteva clipe cu privirea suspendată undeva. Îi reapăru în minte chipul lui Dan.

– Ei, unde evadezi acum? Serveşte! Se uitau unul la altul ca şi cum s-ar fi regăsit după o lungă despărţire.

– Te iubesc, Paul! Noi doi am răzbit ca rădăcinile bradului în stâncă. Ce poate fi mai frumos şi înălţător?

Au traversat mână în mână strada mai puţin aglomerată la acea oră. Seara părea desprinsă dintr-un tărâm de poveste. În discotecă distracţia era în toi. Pe ritmuri variate au dansat până târziu, în noapte.

Într-un moment de respiro, aşezată comod în braţele lui, Anca începu să viseze cu ochii deschişi. Nimic altceva decât la acea răscruce interioară care i-a adus fericirea. A trăit neliniştea aşteptării şi acum era pe deplin mulţumită. Cu un început de zâmbet rotunjit ca perla în jurul firului de nisip, strecurat între valvele scoicii, Anca rosti adânc în oglinda timpului scurs că: „Niciodată nu e prea târziu!”.

 EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: