Lenuţa Rusu e un om de artă şi de o perseverenţă remarcabilă. Educatoare fiind, a absolvit cursurile Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei de la Universitatea Babeş-Bolyai şi acum e profesor titular la Clubul Copiilor din Fălticeni. Talentată şi cu o voce modelată prin Şcoala Populară de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, cântă şi instruieşte copii cu pasiune şi autoritate intelectuală. În plus, are darul scrierii, adunând, din 2006, nu mai puţin de 13 cărţi, ultima apărută la Editura StudIS din Iaşi în 2018, cu titlul Planeta Copilărie, o „planetă” pe care se răsfaţă peste 150 de poezii dedicate vârstei de aur a omului.
Atrag atenţia că poeme pentru copii nu se scriu deloc uşor, căci, pe lângă talent, e necesar ca autorul să aibă capacitatea de a se copilări, în sensul cel mai bun al cuvântului, să rămână în lumea basmului şi să respire din plin mireasma inocenţei. Se remarcă faptul că L. Rusu, ca şi în viaţa cea de toate zilele, rămâne educatoare, având grijă să modeleze sufletul celor mici într-o formă artistică: Perii eu a mea cosiţă/ Şi-mi curăţ pantofii iar,/ Pun batista-n buzunar. / Şi-apoi merg la grădiniţă.
Cartea e un întreg univers populat cu animale din care nu lipsesc cei doi protagonişti introduşi în circuitul literar de La Fontaine: greierele şi furnica, perpetuându-se, de bună seamă, ideea fabulistului francez, de data aceasta, într-o formă originală: Iar e toamnă şi e vânt,/ Greierele e flămând,/ şi cu-a lui vioară-n spate,/ La furnică-n uşă bate. / – Iar cămara-ţi este goală,/ Iar nu ai ce pune-n oală!/ Nu mai e nicio surpriză,/ Dar tu uiţi că este criză?/ Pot să-ţi dau cu împrumut,/ Dar dobânda a crescut/ C-un procent şi jumătate,/ Fata mi-i la facultate…/ Şi de-a-junge pân’ la vară/ Şi băietul mi se-nsoară. Interesant e că autoarea are două variante pe această temă, fără să fie şi singurul exemplu în acest sens, ceea ce indică o complexă disponibilitate privind tratarea unui subiect. E de tot hazul întâlnirea dintre un lup flămând şi o căprioară, când fiara, ajunsă în pragul inaniţiei, din pricina milei faţă de cei slabi, îi declară că nu mai are încotro şi e nevoită s-o sacrifice. Răspunsul cade ca un bolovan greu în capul hămesitului: Şi am o ultimă dorinţă,/ Ca oricine-atunci când moare:/ Pune-mă la saramură,/ Însă… data viitoare. Reluată, întâmplarea cu bunica şi acelaşi cumătru fioros, amintindu-ne de Scufiţa Roşie, aceasta capătă o altă turnură sub pana L. Rusu. Vizitatorul colţat o ameninţă pe bătrână cu… pistolul, urmărind să-i devalizeze întreaga provizie de ciocolată, ţinută, nici mai mult, nici mai puţin, decât într-un seif. Norocul lui nu-i nici de data aceasta, căci bunica, hrănindu-se cu aşa o bunătate, e în plină vigoare: Cifrul, iaca, nu-l mai ştiu/ Stai oleacă şi-am să-l scriu/ Pe spinarea-ţi cu toiagul,/ Să-mi treci vreodată pragul! Se pare că animalele autoarei şi-au reprofilat gusturile, având în vedere că într-o altă creaţie Mie vulpea cea roşcată/ Mi-a furat o ciocolată.
Părăsim lumea sălbătăciunilor, ca să intrăm în cea fermecătoare a florilor, iar grădina L. Rusu e bogată, invitând atât pe cei mici, cât şi pe cei mari la lectură sprinţară care uimeşte, deopotrivă, ochiul şi urechea: Uite acolo trandafiri/ Ţanţoşi stau ca nişte miri,/ Iar alături, margarete,/ Se tot leagănă cochete. Nu lipsesc de la apel nici lalelele, evidenţiindu-se cea de culoare… neagră. Ei, dar pentru o mamă, floarea cea mai dragă este puişorul meu, o afirmaţie poetică unde frumosul stârneşte vibraţii sufleteşti de profunzime.
Câteva din variante de pe la jumătatea volumului îi învaţă pe copii să numere. Ca şi în altă parte, dăm peste versuri sprintene, uşor de reţinut, în care instrucţia se îmbină în chip fericit cu plăcerea, condiţia aceasta apropiindu-i pe şcolari de învăţătură: Ieri mi-a povestit Ionel:/ Are buna un căţel/ Bun prieten c-un pisoi,/ Şi cu iepuraşii, doi,/ Şi mai are-n curtea ei/ Gâşte mari şi albe, trei.
Nu putea să lipsească din carte, ştiind-o pe autoare, măcar o poezie despre patrie, în răspăr cu desfiinţarea graniţelor, globalizarea cu orice preţ şi cu dispariţia ideii de ţară. Cine-şi taie rădăcinile îşi retează şi craca de sub picioare şi devine un fel de trestie… negânditoare îndoită şi spulberată de toate vânturile acestei lumi. Pentru noi, românii, rădăcinile au fost mereu înfipte adânc în acest pământ şi am crescut, sub povaţa înălţătoare a Sfântului Andrei şi prin jertfa atâtor martiri, de am ajuns cu fruntea până la cer. Asta o spune în cuvinte simple L. Rusu: Patria, copile bun,/ E-obiceiul cel străbun/ E-al strămoşilor pământ/ Mama ta şi graiul sfânt! / (…) Patria e alinarea,/ E pământul ce-ţi dă sarea,/ Ea e umbra de sub fagi,/ Cimitirul cu cei dragi,/ Este pruncul sănătos/ Şi credinţa în Hristos.
Acestea fiind spuse, nimeni nu are dreptul să pună sub ghilotină un întreg popor şi nici să arunce în aer „planeta” limbii române, pentru a semăna pe pământul străbun, în locul tradiţiilor milenare, doar orfelinate, din care să fie izgonită orice speranţă. Din fericire, mai avem destui oameni precum Lenuţa Rusu.
Comentarii