Hora românească e o combinaţie de ritmuri din doina şi balada populară, fluxul şi refluxul mişcărilor fiind reflexul „spaţiului mioritic” de care vorbea Lucian Blaga, pe urmele cercetărilor celor doi germani Frobenius şi Spengler. Jocul acesta, de un uluitor sincretism, reprezintă o întâlnire a vieţii şi a morţii, cu izbânda, bineînţeles, a vieţii şi cu predominanţa unui sentiment al spaţiului, tradus în inegalabila baladă „Mioriţa” prin versurile „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai”.
Profesorul (de istorie!) Constantin Bulboacă de la Fălticeni a scos recent o carte de poezii (Editura SMArt din Gura Humorului, 2019) cu titlul inspirat „Hora cuvintelor”, o metaforă care invită cititorul să parcurgă fără grabă teritoriul stilistic al tradiţiei româneşti, având în vedere că specificul stilului „ondolant” a înveşmântat dorul nostru de înveşnicire: colacul, stâlpul porţii şi al cerdacului, crucea de pe morminte, forme convocate de sculptorul Constantin Brâncuşi să exprime nesfârşirea recunoştinţei prin statornica sa Coloană de la Târgu-Jiu.
Dacă omul obişnuit trăieşte într-un orizont limitat, definit prin „clipa cea repede”, artistul converteşte viaţa într-o petrecere, adeseori chinuită, încercând să treacă dincolo de efemeritatea terestră printr-o sfâşiere interioară născătoare de Frumos. „Hora cuvintelor” a lui Constantin Bulboacă încearcă o translare a orizontalităţii către verticalitate prin puterea ziditoare a versului, iar autorul îşi aşază stihurile sale precum un vrednic gospodar trăgând brazdă în pământul reavăn, cu gândul la pâinea viitoare „care întăreşte inima omului”: „Cântă şi-acum sfiosul glas/ Un vers duios de fericire/ Şi toate-n loc parc-au rămas,/ Obstacol întru nemurire”. Aflat la al doilea volum (primul intitulându-se „Din pulberi de stele”), C. Bulboacă dă impresia că, în evlavia sa pentru cuvânt, „a scos sabia cugetării din teacă”, fiind el însuşi o personalitate unduitoare. Ca om al cetăţii, el coboară în lume cu toate antenele în funcţiune şi, după o vreme, se retrage într-un spaţiu al reculegerii şi al creaţiei: „Sigur mă veţi găsi acolo/ Unde există cuvântul…”. Pendularea între o lume, adeseori risipitoare a energiilor astrale, şi propriul eu devine de o stringentă necesitate. Poetul e purtătorul unei oglinzi fermecate care se sparge într-un număr impresionant de fragmente şi atunci singura soluţie se află în retragere. Zice autorul: „Mă retrag în mine ca într-o carapace cât/ universul, unde exist”. Replierea din platitudinea exterioară, a dependenţei de necesitate în sfera libertăţii, reprezentată aici de „carapace”, cu dimensiuni de ilimitare, ne aduce aminte de formula carteziană „Gândesc, deci exist”. Pornind de aici, Octavian Paler, într-o carte din secolul trecut, intitulată „Polemici cordiale”, atrăgea atenţia că pentru societatea actuală decăzută, ieşită din stănoagele ei normale, se potriveşte mai degrabă „Înjur, deci exist”. Pentru un poet, nu rămâne valabilă altceva decât formula „Scriu poezie, deci exist”. Cu alte cuvinte, existenţa în spirit exclude ab initio retragerea în egocentrism, specifică individului, acesta deosebindu-se fundamental de ceea ce teologul Dumitru Stăniloae numea o persoană, definită ca disponibilitate către celălalt. Aşa se realizează comunicarea şi comuniunea, ca în monoversul „Eu sunt tu, tu eşti eu”.
La prima vedere, înşiruirea de cuvinte pare să fie o joacă de copii. Aprofundată puţin, descoperim aici două componente creştine: iubire şi jertfelnicie, la mijloc postându-se dorul, care uneşte, fiind catalizatorul regăsirii. E lesne acum să ne punem întrebarea evanghelică „Cine este aproapele meu?” şi să ne ducem la exemplul samariteanului milostiv. Şi, dacă descindem în continuare la o poezie unde se repetă versul „Eu nu regret nimic”, gândul cititorului ar putea „să se sparie”, din pricina prezenţei unui anumit sentiment al orgoliului, când, de fapt, avem atât de multe de regretat, stihul discutat intrând în contradicţie cu stihul-rugăciune „Şterge-mi, Doamne urma şi ia-mă înapoi!”. Te pomeneşti că poetul, cu urechea lui ascuţită, aude cum îi creşte sicriul într-un… gorun!
Cartea „Hora cuvintelor” a lui Constantin Bulboacă se dezvăluie ca expresie a unui spirit aşezat, cred că am putea să o numim şi ca o arheologie poetică a cuvintelor, peste care autorul a semănat inegal „pulberi de stele”. În sfârşit, merită menţionată grafica încântătoare a volumului, realizată cu har de pictorul humorean Radu Bercea.
Comentarii