Lutul viu de pe roata olarului

Marginea de pe prunduri şi cioburi străvechi, de-o vârstă cu temeliitorii vârstei geto-dacice. După cum stă scris într-un hrisov din 1421, făcea parte dintr-un „ocol de sate ascultătoare” de Olhoveţ/Volovăţ. Prundişul pe care s-au urzit întâiele case era grămădit de apele repezi ce veneau năvalnice după năprasnicele ploi de pe obcini, de la Suceviţa, Moldoviţa, Câmpulung şi Dorne. Cioburile de oale şi ulcele erau dovezi de lume primitivă, descoperite de brăzdarele plugurilor – semne de civilizaţie ancestrală şi de meşteşug. Aşezare între munte şi podiş, durată sub pădure – margo (lat.) şi rondo (germ.), adică margine/ Marginea – este o comună mare şi vestită în Bucovina. Peste vechii ei băştinaşi, au venit, în căutare de adăpost şi noroc, de trai liber, nu puţini truditori fără simbrie din jurul mănăstirilor, căci, se ştie, faimoasele ctitorii nu puteau avea prosperitate fără munca slugilor în sfânta ascultare. Fără niciodată ştiut numărul acestor „fericiţi săraci cu duhul” nu s-ar fi instalat aici slava bizantină a boieriţilor cârmaci. Punga plină de sudoarea şi osânda prostimii închinată Porţii Otomane le-a înlesnit nu la puţini Domnia. În toate satele cu pravoslavnice monastiri sunt rădăcini din aceste slugi scăpate de război ori de ochii vigilenţilor arhimandriţi, slugi care, sărind peste pârleaz în sat, s-au împerechiat şi înmulţit, trudind pământurile şi devenind gospodari. E de luat în seamă acest aspect, nu numai pisaniile mărturisind cu litere de piatră. „Călătoria în Carpaţii Dacici (1788-1789)” a lui Hacquet (Ed. Septentrion, Rădăuţi, 2002) e un reper. Nu sunt de ocolit nici însemnările din puţinele noastre Cronici parohiale, referirile la „sărăcia creştină” a înaintestătătorilor de toate mărimile şi la tratamentul de ocnă aplicat supuşilor şi nesupuşilor din lume, veşnic inferiori.

Mărginenii s-au deprins să facă de toate dintru început: agricultură, stânărit, creşterea cailor şi cornutelor, stupărit, morărit, olărit, căşărcărit, cărbunărie, tâmplărie, fierărie, dogărie, frizerie, negustorie, cojocărie, cizmărie, vânătoare, pescuit, inclusiv culegerea fructelor păduratice şi a trofeelor cinegetice. Cineva a şi spus: şi în lună dacă ai ajunge ai găsi mărgineni!

Recunoscuţi în toată lumea prin meşteşugul milenar al olăritului, mărginenii au făcut din argila de sub pădure vase mari şi mici, străchini pentru ţărani şi potire pentru domni. Dar plămada de lut învârtită pe roată se preschimbă în forme magice numai trecând prin palmele olarului. Vasele cu trup de lut întâi se zvântă o vreme apoi intră în cuptor şi ard. Lutul trece prin probe de mucenicie, se transfigurează şi cântă. Apoi o bucată de cremene ascuţită împodobeşte vasele cu desene ireale/ reale. Vasele au asemănarea domniţelor şi epitafurilor. Devenirea lor ascunde un tipic secret, acelaşi din curgeri imemoriale, de regăsit în facerea pâinii – de la bobul semănat, apoi zdrobit de pietrele morii, împletit şi trecut prin proba focului. Acelaşi tipic e de regăsit şi în ţeserea pânzei până când răbdătoarele mânuitoare de ac îi umplu câmpul alb cu flori şi „cruci” câte nu-s în toate cimitirele. „Crucile” risipite în ţesătură nu vorbesc niciodată de moarte, ci întotdeauna de Înviere, de creştinism planetar, încât aceste veşminte astfel împodobite propovăduiesc mai bine decât toţi predicatorii.

Oalele şi ulcelele crescând din roata horitoare a meşterilor m-au impresionat în chip deosebit prin sonoritatea lor metalică. Când le vezi înşirate după ieşirea din cuptor şi „cosmetizarea” prin lustruire, ai înainte o adevărată filarmonică. Chiar ordinea lor, după forme şi mărimi, e parcă preluată din aşezarea instrumentelor într-o orchestră. Apoi, într-un atelier de ceramică, fără mult efort de imaginaţie, înţelegi ca nicăieri în altă parte naraţiunea inocent-simplistă a Genezei: îl vezi pe Dumnezeu, veşnic bătrân, întorcându-se în atelier după ce şi-a privit lucrarea cosmică liniştit, constatând că sunt bune toate. Bune, nu foarte bune, adică perfectibile, neterminate, de terminat. Vede în atelier câţiva bulgări de lut rămaşi după încheierea celor nevăzute şi văzute. Să-i arunce pe fereastră? Bulgării aruncaţi s-ar fi făcut imediat noi planete, noi constelaţii. Mirat şi, fireşte, ingenios, a încălecat scaunul şi a pornit roata. Timpul începuse să se înfăşoare pe fusul care învârtea plămada de lut. Ce să mai facă Atotţiitorul când făcute erau toate? Cele deja făcute nu mai puteau fi repetate. Marele Meşter, care fără model a făcut tot ce era făcut, acum, înaintea boţului de lut, se găsea într-o neliniştitoare dilemă: ce să facă – fără model – dincolo de ce făcuse? Hohotind bucuros, găsi repede ieşirea: După chipul şi asemănarea mea voi face ce voi face! Şi, iată, aşa după ce toate au fost gata, Dumnezeu a făcut Omul – acest Pinochio care i-a făcut numai necazuri bătrânului teslar Gepetto. Dar care l-a scăpat de singurătate…

Din acest lut genezic, fizic, metafizic, enigmatic şi cântător au venit nu numai obiectele care păstrează legătura subterană cu un meşteşug străvechi, ci şi faima satului, dincolo de venerabilele nume: eminescologul Vasile Gherasim, pictorii Traian Sfinţescu şi Marin Gherasim, dar şi tatăl său, preotul cercetător Oreste Gherasim, universitarul Neculai Pomohaci, preotul profesor Dumitru Bodale, profesorul Liviu Hulubaş, eroii din cele două războaie mondiale şi nesupuşii colectivizării. Şirul ar putea continua cu numeroşi profesori, între care monograful Gavril Crăciun, şi cu câţiva apreciaţi meşteşugari şi cu câţiva edili locali care s-au identificat cu aspiraţiile sătenilor. Preocupaţi de prosperitatea comunei, localnicii n-au dat satul pe (pseudo) oraş, i-au păstrat titulatura rurală, fără moftul altor megieşi cu varza-n drum ori cu lemn din stejarul căjvănean secular.

În Marginea nu erau de găsit numai hârburi/ cioburi de oale pe pârâul Hârbovăţ ori spre Volovăţ, fântâni cu slatină, postăvari care făceau „bârlaci”/ ciubote de pâslă pentru zile geroase, ci şi cântăreţi, rapsozi şi horitori la „strânsura” din bătătură. De neuitat sunt dirijorul de cor Gavril Joltea şi harnicul profesor Arcadie Sfârnaciuc, care a înfiinţat şi promovat un taraf cu instrumentişti de calitate, între care cimpoieşul Const. Magopăţ şi fluieraşul Gv. Gheliuc au devenit faimoşi mesageri de folclor. Şi cum era vestită prin anii 1950 fanfara de la Burla, ori a lui Hărăluţă din Grămeşti, chemate la nunţi şi în toloaca horelor, mărginenii au pus de o fanfară a lor. Fanfara şi taraful din Marginea s-au produs în diverse festivaluri şi concursuri. După 1990, profesoara Magdalena Cosovanu a cules laude cu manifestările artistice desfăşurate ca „Mărturii” în proiectul „Moştenire vie”. Nu trebuie uitat nici Vasile Fundu (1901 – 1987) colaborator şi donator de obiecte rustice pentru Muzeul Etnografic din Rădăuţi, întemeiat de Samuil Ioneţ (vezi portretele întemeietorului şi prietenului de la Marginea în muzeu). În anumite ocazii moş Vasile ieşea pe scenă şi recita cu patos „Balada lui Darie”. Eram copil şi am auzit-o la Suceviţa.

După alţi ani l-am ascultat pe rapsodul Const. Magopăţ. Apoi am legat o bună prietenie cu poliinstrumentistul Gv. Gheliuc şi cu violonistul dirijor şi formator Dumitru Pomohaci, toţi din rădăcină şi lut cântător de Marginea.

Constantin Magopăţ (1943-2005) fiul Melaniei şi al lui Lazăr, nu s-a şcolit nici mult, nici departe. A activat o vreme într-o formaţie agilă, la raport, ca în armată, între stingătorii de foc. Chemarea sa însă a fost aprinsă şi nestinsă în prea zgârcita-i existenţă terestră, venind dinspre Cântec. Îl văd aievea: ca un băietan, nu mare de statură, cu fruntea largă acoperită doar de o şuviţă neagră cum e corbul. Îşi repeta cuvintele în rostire, şi asta avea farmec. Era foarte aşteptat în scenă, aplaudat înainte de a da drumul la triluri de toate felurile. Scotea dintr-un buzunar al bondiţei ocarina, din altul muzicuţa, apoi din chimir două-trei fluiere, o tilincă, un caval, apoi le punea la loc după ce strămuta cântecul din unul în altul. Zbârnâia apoi ceva din drâmbă, ştia să cânte la acordeon, şi, după toată această reprezentaţie plină de culoare şi subtil umor, Costică îşi încheia spectacolul cu un instrument exotic: îşi punea cimpoiul subsuoară şi lăsa aerul încet-încet să urce în fluier; degetele sale măiestre mutau ascultătorii într-o altă geografie. Const. Magopăţ era un artist. Nu ştiu dacă a fost chemat în formaţia Ansamblului sucevean, dacă a dorit să cânte acolo sau a refuzat să ajungă între performerii acelei instituţii. Magopăţ a cântat în ansamblurile: „Ciocârlia”, „Brăduleţul”, „Horile Bucovinei”, în Germania, Polonia, Cipru şi Ucraina. A obţinut premii şi a avut onoarea să fie felicitat, alături de Gv. Gheliuc de către prezidentul francez Jacques Chirac – atunci primar al Parisului, în 1973. De altfel, la Marginea, la atelierul de oale au descins de-a lungul timpului serenisime feţe: Alexei, patriarhul Rusiei şi mitropolitul Emilian al Moldovei, Mohamed Reza Pahlavi Aryamer, şahinşahul Iranului, Akihito, prinţul moştenitor al Japoniei, Iuliana, regina Olandei, Edward Schrier, guvernatorul Canadei, Johan Klauss, premierul Austriei, Juan Carlos, regele Spaniei ş.a.

Constantin Magopăţ ar trebui reconsiderat. Cred că sunt undeva înregistrări cu piesele sale zglobii, şi sunete şi imagini. Nu ar fi imposibil de aşezat împreună aceste „cioburi”, precum fac arheologii când vor să reconstituie un obiect mărturisitor. Ar fi minunat să se întâmple aşa ceva. Acţiunea ar face parte din „conservare”, iar un CD în care rapsodul instrumentist ar fi recuperat, chemat din uitare, ar deveni nu numai un act de cinstire, ci şi un bun întru „promovare”, un model pentru cei care se exersează pe instrumente, dar şi pentru acei care îşi mai aduc aminte de testamentul Porumbescului: „Nu lăsaţi muzica mea să moară”.

Gavril Gheliuc (n. 15.XI 1948), fecior cu stea, mărginean mândru, inteligent şi poznaş – aşa l-am cunoscut în vremea „liceului de noapte” (la cursuri serale) „E. Hurmuzachi” din Rădăuţi. E fiu de ţărani vrednici, Rahila şi Ilie, a făcut Ingineria Materialelor la „Gh. Asachi” din Iaşi, activând ani îndelungaţi ca dascăl de educaţie tehnologică la Şcoala „Regina Maria” din urbea rădăuţeană. Ingineria în care a performat şi şi-a făcut un nume, nu a venit de la „şcoala de lemnari”, deşi a preţuit virtuţile lemnului şi deopotrivă pe lutieri, nici de la „Asachi”, ci din descifrarea fibrelor din care e ţesut cântecul. Gavril a ascultat fluierele păstorilor urcând şi coborând turmele pe şesuri, spre Horodnic şi Voievodeasa peste pâraiele Havriş, Şoarec şi Ursoaia, până la Pietrele Muierilor, spre Solca. Le-a ascultat murmurând la stână, după mulsul oilor, ori răzleţ, când venea spre sat câte-un ciobănel, cu roata Carului mare deasupra ţintind ferestruica aurită de o lumină palidă în care jucau mugurii sânilor dragii lui în aşteptare. A descoperit alămurile răsunătoare în izlaz ori în căruţe, cum le era obiceiul trupcarilor să cânte privind rotocoalele de bărbaţi şi femei jucând. Atunci, până-n Postul Paştilor ori după, dar şi când ieşeau pe înzăpezite drumuri Jienii, Irozii şi Malanca, la Marginea se întâmplau şi destule neiertate fărădelegi. Nu odată s-au însângerat cuţite şi au fost retezate vieţi tinere. După ce se aşternea noaptea peste zilele cu petreceri, megieşii se întrebau curioşi şi înfricoşaţi dacă a mai fost ucis careva. Era panică în acei ani; câteva brute au dezonorat mult timp faima locului şi-i bine acum că sămânţa rea a pierit şi s-au ostoit duhurile rele, mai rele decât nişte animale feroce scăpate din cuştile zoo.

Gavril Gheliuc a ascultat, a memorat şi tot ce a cules a pus cu virtuozitate pe instrumentele sale: tilincă, fluier, caval, clarinet, trompetă, saxofon. A cântat la Casa de cultură din Rădăuţi, în numeroase festivaluri, bucurându-se de diplome şi premii, de îndelungi aplauze, cu nimic mai prejos decât confraţii săi din orchestrele renumite. Cântă cu o formaţie de instrumente moderne, unde şi fiul său face acompaniament la clape, în localuri selecte şi la ocazii pretenţioase. Îmi amintesc de evoluţia sa spectaculoasă alături de C. Magopăţ. E de tot hazul întâmplarea lor de la Buzău, unde Magopăţ a primit Premiul pentru autenticitate. Costică, trecând de la un instrument la altul, copleşit de ovaţiile publicului, îşi pregătea ultimul număr: cântarea cu cimpoiul. Dar instrumentul nu l-a ascultat. S-a blocat. Artistul s-a retras în culise, într-un freamăt de aplauze şi râs spumos. După cortină, relatează Gheliuc, instrumentistul supărat şi-a trântit de podele cimpoiul buclucaş care, golindu-se de aer, i-a făcut pe toţi să râdă, imitând parcă miorlăitura isterică a unei pisici…

Cândva, Şcoala Pedagogică scotea învăţători veritabili. Dascălii ieşiţi din aceste şcoli de maximă importanţă erau aşa cum se numeau demult, „luminători”. Eminescu scria cândva: „Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat”. Nu e greu de tradus acest text azi pentru că, vedem, toate cele trei elemente din compoziţie sunt suferinde. Şi nici nu pot fi altfel după atâtea sute de reforme penibile şi cu atâţia diriguitori pe care, e limpede, nu ştiinţa de Carte i-a înălţat. Elevii şcolilor pedagogice învăţau înainte de toate Caligrafia, adică scrierea frumoasă. Apoi Citirea – dezlegarea limbii şi iniţierea în lectură, prin dumbrăvile ştiubeielor limbii materne. Şi, lângă Gramatică, Muzica – o altă cale a înţelegerii şi vorbirii, prin alte semne magice. Copiii, când auzeau clopoţelul, care le chema turmele, veneau la Liceul Pedagogic, din sate şi târguri, adăugând lângă povara firească cerută de instalarea la gazdă ori internat, obligatoriu o vioară. Erau rânduieli bune. Erau profesori dedicaţi la toate disciplinele, erau profesori de muzică. Din asemenea Şcoală au ieşit învăţători excelenţi şi din efectivul şcolar s-au ales destui ucenici cu deprinderi speciale, cu pricepere la desen/ pictură, voci de cor ori Operă, instrumentişti. Erau, ca pretutindeni, nu numai fruntaşi, ci şi codaşi, feţi-frumoşi şi cosânziene fără vocaţie, odrasle de primari, miliţieni, negustori care dacă învârteau altfel banul ori chipiul credeau că şi progeniturile lor îşi merită locul întâi pretutindeni.

Instituţia pedagogică din Suceava cuprinde în analele sale multe nume cinstitoare, cu amprentă, în multe domenii, acasă şi pe coordonate şi paralele îndepărtate. Între bravii absolvenţi care prin mijlocirea sunetelor au dus în lume folclorul nostru, numele Bucovinei şi al României, cu un profil remarcabil este violonistul Dumitru Pomohaci (n. 11.07.1955). Agil, cu bun-simţ, talentat şi perseverent, fiul Domnicăi şi al lui Ioan Pomohaci a îndrăgit din copilărie strunele şi lăutarii, obiceiurile din calendarul popular al satului şi din satele vecine. Şcoala i-a dezlegat degetele şi curând s-a prenumărat între elevii cu abilităţi artistice. A fost coleg cu… Boghean, un violonist sensibil, meşter de hore şi doine, cu o activitate notabilă în mai multe şcoli, cu mulţi ucenici, cunoscut şi prin taraful său de la Şcheia Sucevei. Nu au fost niciodată rivali, fiecare s-a străduit să exploateze cât mai adânc zăcămintele secrete ale viorii. Dumitru, după ce şi-a luat Diploma de învăţător, a profesat la Vicovu de Sus, la Marginea apoi la Clubul Copiilor şi Elevilor din Rădăuţi. Aici şi-a făcut renumele. A instruit elevi, şi-a făcut repertoriu, a devenit cârmaci de instituţie şi, totodată, fondator al Ansamblului Folcloric „Ciobănaşul” şi conducător al Ansamblului de cântece şi dansuri „Florile Bucovinei”. Nu a lăsat vioara să se odihnească. A exersat nenumărate ore, a devenit competitiv. Nu cântă oriunde, ci în medii selecte: l-am ascultat la sindrofiile organizate de primarul Mihai Frunză, m-a emoţionat şi m-a bucurat că a binevoit să ţină „coloana sonoră” la nunta descendentei mele, Crina-Rusalina, absolventă de Conservator clujean, împerecheată cu Iliuţă, june de la Chişinău, trompetist la Operele română şi maghiară din Cluj. Dumitru a cântat excelent la o nuntă sublimă! I s-au alăturat violonişti şi fluieraşi, virtuozi basarabeni, prieteni ai mirelui. L-am ascultat apoi la Club – i-am remarcat în acel cadru pe Doru Cotos de la Straja – vioară de fagure şi pe Vasilică Mucea, nepotul venerabilului rapsod bilcan.

Dumitru Pomohaci a ieşit cu formaţiile sale pe multe scene din străinătate, în Franţa, Italia, Polonia, Bulgaria, Cehia, Austria, Elveţia, Turcia, Cipru, Germania, Ucraina, Basarabia. În CV are diplome de la Universitatea suceveană, atestate de management educaţional şi de la Colegiul de Institutori, iar în plan artistic diplome şi medalii care reflectă deopotrivă meritele unui spirit consecvent, în egală măsură pedagog şi artist.

Dumitru Pomohaci cântă mai ales ce e specific folclorului bucovinean, dar şi din alte zone, fascinând şi prin bucăţile de cafë concert. În capăt de săptămână e de auzit la Vama, în formaţia de alămuri a tânărului trompetist Marius Ciubotaru, profesor de muzică la Şcoala din Grăniceşti, ori în anumite restaurante-pensiuni care mai ştiu că în afară de şuierătoare/ asurzitoare orgi, tobe şi saxofoane mai sunt încă viori şi cântece de aur.

Remarcabil în fruntea formaţiilor de la Club, în festivalurile „La poale de Obcini” şi „Tezaur folcloric bucovinean”, Pomohaci şi-a câştigat laude şi prin editarea a două culegeri de cântece şi jocuri şi de colinde şi cântece de iarnă – într-un tandem cu Trifan Leancă, tipărite în 2017. E de văzut şi într-o emisiune locală de televiziune. „Profesor excelent”, „Cetăţean de Onoare” al municipiului Rădăuţi, distins cu Diploma „Gh. Lazăr” ş.a. violonistul şi formatorul artistic de la Rădăuţi se înscrie în şirul elitelor cu origini în Marginea, rotunjind fericit o respectabilă emblemă alături de Gavril Gheliuc şi Constantin Magopăţ, toţi înstelaţi precum Craii de la Răsărit împovăraţi de daruri sclipitoare şi cântătoare.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: