I-am rămas dator lui Roman Istrati

 Cândva, cu ocazia unei întâlniri eminesciene de la „Petru Muşat”, confratele sucevean mi-a dăruit două cărţi de proză, iar eu am plecat acasă cu gând să scriu măcar despre una din ele. Le-am cercetat sumar şi, cum limbajul mi s-a părut cam bolovănos, le-am pus deoparte, zicându-mi să le las pe când mi-a veni o dispoziţie pentru un asemenea text. Din nefericire, R. Istrati s-a dus la odihnă, lăsând, cu adevărat, un gol în sufletele celor care l-au cunoscut. Îmi vine a crede că acum se desfătează în lumina poeziei pure, iar eu, descoperind o carte a sa de poeme, intitulată vestirile (Ed. Muşatinii, Suceava, 7 septembrie 2018, cu o postfaţă de Ion Drăguşanul), m-am oprit o clipă asupra paginilor ei, acaparat, realmente, de versurile sale, curgând aidoma unei lave incandescente, paradoxal, fără să pârjolească terenul fertil, pe care îl îmbrăţişează cu dragoste.

Ca om al cetăţii ocupat cu educarea tinerei generaţii, R. Istrati a iubit lumea, o privea prin prisma acestui nobil sentiment şi o dorea mai bună, cultiva prietenia dezinteresată, se simţea bine între oameni, în acelaşi timp tânjea după momente de intimitate, când putea să filozofeze şi să-şi înzidească spiritul în caratele poeziei. Versurile sale trec dincolo de exuberanţa facilă, poetul fiind unul al profunzimilor problematizante şi al interogaţiilor zguduitoare. Cred că nu e o întâmplare faptul că poema 7 septembrie a fost aşezată în fruntea volumului, aceasta reprezentând data naşterii autorului, înveşmântată într-o atmosferă ce aduce aminte, pe moment, ca o fâlfâire de aripă, de George Bacovia: mă tot sperie boli prin carne şi tac/ şi vai, tu, sângele meu – neatinsule/ lungi păsări te cutreieră noaptea/ cum ar cutreiera singuratice insule. La R. Istrati, însă, poezia respiră o mireasmă sănătoasă, care a izgonit neliniştita tânguire bolnăvicioasă. Ca un poet ce se respectă, gândul morţii nu plonjează în angoasă şi lamentare, dimpotrivă, aduce o trăire mioritică, fără o referire explicită la textul optimist al baladei populare: spartă lumina s-a prelins din mine/ şi-n sânge îmi veghează un cocor/ doar mama ia-n lopată lutul morţii/ cu care neştiut o să mă-nsor.

Poetul coboară în cetate, îi ia pulsul şi se depărtează la o distanţă enormă faţă de individul redus, prin proprie voinţă, la ispititoarea vremuire a adevărurilor ştiinţei şi a materialităţii ucigătoare de suflet. El se retrage în metaforă ca într-un iezer purificator şi de acolo scrutează vigilent devastatorul talcioc al omenirii. Balansul acesta al artistului e permanent, într-o împletire a cunoaşterii cu sentimentul, autorul coborând în întuneric şi, oripilat de absenţa luminii, face drumul înapoi, unde nu mai e loc pentru iluzii: prea instruiţii gândesc totul cu şublerul/ până şi cocsul murdar care îşi desface porii/ iar dintre toţi ce-au rămas doar grădinarii/ mai aderă la înalta moralitate a florii. De bună seamă, grădinarii şi poeţii, din moment ce creaţia în discuţie se încheie cu elogiul creatorului de limbaj poetic în contextul suavei moralităţi, dincolo de care osia lumii e în mare pericol. Şi, dacă tot suntem pe terenul interferenţei miresmelor adusă în pagină de… flori de stil, e de amintit, în continuare, o superbă creaţie, având drept titlu declaraţia unui crin către inspectorul de poliţie care m-a dus cu gândul la Noul Testament unde Fiul Omului, vorbind ucenicilor despre crinii câmpului, le spune că nici Solomon n-a reuşit să se înveşmânteze într-o asemenea graţie şi frumuseţe. Dar iată şi textul de încheiere din poezia lui R. Istrati: domnule inspector, n-am condamnări, în afară de graţie,/ ea este singura mea avere ilicită/ fapt pentru care semnez această declaraţie/ şi vă doresc o duminică/ liniştită. Am vaga impresie că de undeva, de prin lexicul neologic, îmi face cu ochiul, ştrengăreşte, George Topârceanu şi-mi spun că nu e de mirare că între spirite poetice există vase comunicante, de multe ori abia perceptibile.

Poezia lui R. Istrati e una care creează o stare armonică a poetului cu elementele naturii, având în vedere că el o caută cu obstinaţie, iar căutarea, specifică autorului, are stringentă nevoie de… însingurare (titlul unei alte poeme), de retragere în propria matcă a fertilităţii artistice: unde sunt păstrăvii cu ochi de zăpadă/ buciumând târziu prin izvoare/ unde-s cărarea cu haină de rouă/ şi turma de fluturi din soare. Şi satul său e un… însingurat. Aici, în viziunea lui R. Istrati a avut loc o condensare a timpului şi a spaţiului, aici moartea e soră geamănă cu viaţa, căci au murit toate-ntr-o gură de floare. Îşi desface evantaiul, cred, în felul acesta, o definiţie mai largă şi, bineînţeles, poetică a celebrei formule aparţinătoare lui Lucian Blaga. Altfel spus, satul a născut veşnicia, el însuşi fiind veşnicie, sălăşluirea sa fiind „Pe un picior de plai/ Pe-o gură de rai”, versuri ce se întâlnesc în mod fericit cu istratianul o gură de floare.

De altfel, citind poezia sa, ai impresia că floarea e un laitmotiv, ca şi fluturii, flori călătoare, după o expresie a lui Tudor Arghezi, purtându-şi destinul spre zări imaculate ale metaforei, adevărata vrajă a construcţiilor sale poetice, o parte din acestea fiind adunate chiar sub titlul colecţia de fluturi, o trecere în revistă a celor ce i-au fost dragi. Suntem în faţa unor impresionante instantanee, de multe ori antologice. Mă opresc deocamdată doar la una din ele: aici e tata/ dacă în 42 nu scăpa de încercuirea/ de la cotul donului/ apoi/ nu ştiu dacă mă mai năşteam. Le-aş asemăna cu nişte bijuterii de diamant, acesta şlefuit până a devenit oglindă… neagră, de unde îl privesc pe cititor aspecte grave, lăsând urme de sânge în suflet. Se află în această parte a volumului câteva trimiteri poetice la o anumită perioadă şi la destinul omului de atunci când îi era imposibil să se retragă într-un topos securizant, din moment ce orice spaţiu aparţinea securităţii şi slujitorilor acestui organism antiuman: tată, cum se poate nenoroci un om?/ he, he, râde el, în tot chipul/ de exemplu?/ de exemplu la o şedinţă, îmi spune el/ şi de data asta văd că nu mai râde.

Roman Istrati rămâne un gânditor şi nu face altceva decât să coboare poezia din gând în suflet, căci doar aşa versurile sale pot zvâcni către înălţimile celeste, unde le este locul. Dacă unii ar spune că el a plecat, eu am simţit că mie îmi revine o nobilă misiune, asumată cu toată responsabilitatea, să adeveresc, fără nicio reţinere, că poetul n-a plecat nicăieri, e aici, lângă noi, desfătându-se în lumina poeziei pure şi invitându-ne la meditaţie poetică.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: