Ioana, suceveanca din ţara castelelor de zăpadă

Ioana Şutu, o tânăra suceveancă de 27 de ani, a amânat cu o zi discuţia noastră pentru că avea de făcut un drum în Hämeenlinna, oraşul în care s-a născut Jean Sibelius, compozitor etalon al Finlandei, cel a cărui compoziţie, „Finlandia”, creată în 1899, a devenit unul dintre cele mai importante cântece naţionale în Ţara celor 1000 de lacuri. Care sunt de fapt vreo 190.000. Şi fără să ai vreo legătură sentimentală cu nordica ţară, ţi se face pielea de găină când o asculţi.

Ioana are un efect grozav asupra celui cu care vorbeşte. Este ca şi cum, cu gingăşia şi sinceritatea ei, îţi mai spală din păcate. Este inteligentă, caldă, delicată şi probabil că habar nu are ce este prefăcătoria. Este ca o carte deschisă, un copil veşnic, un artist talentat cu o voce de înger care, într-un loc de pe planetă care i-a fost probabil hărăzit, îşi caută drumul în viaţă prin muzică, prin artă.

Nightwish, paşaport spre Finlanda

De trei ani şi jumătate, Ioana Şutu trăieşte în Finlanda, ţara ca o poveste, ţara fără analfabeţi, ţara rockului, a renilor, a piloţilor de Formula 1, a lui Moş Crăciun şi a castelelor de zăpadă.

Suceveanca lucrează la o tipografie unde concepe materiale promoţionale şi îşi croieşte greu, dar cu semne foarte bune, o carieră de compozitor şi solist. De fapt şi desenează frumos, scrie bine, elegant şi din suflet, pentru că Dumnezeu i-a dat, generos, spirit de artist.

Locuieşte împreună cu logodnicul ei, Ville Rättyä, un tânăr cu ochi frumoşi, de husky, spune ea, într-un apartament de bloc în localitatea Turenki, judeţul Janakkala, una dintre cele mai industrializate comunităţi rurale din Finlanda. În localitate trăiesc ceva peste 7500 de persoane, dar există o fabrică de zahăr, o fabrică de îngheţată, pădure sub fereastră şi reprezintă locul în care tânăra suceveancă a găsit tot ce-şi dorea sufletul ei. A fost ca şi cum plecând de acasă a ajuns la un alt „acasă” în care locuise în altă viaţa.

„De aici nu cred că mă mai cară nimeni, niciodată. Ţara asta era în mine înainte să ştiu despre ea. Sună ciudat ceea ce spun, dar când eram mică îi spuneam mamei că eu o să trăiesc în Finlanda. Nici nu ştiam unde se află pe hartă, dar o asociam cu zăpada, cu Moş Crăciun, cu renii” îmi spune ea la un moment dat.

Din primele secunde mi-a oferit cadrul prietenos al camerei în care, spune ea, „se întâmplă toată magia”, în care piesa centrală este orga la care Ioana îşi compune piesele, în faţa căreia orice altceva dispare. Îmi arată cărţile ei şi figurinele, multe figurine ce reprezintă celebrele personaje din desenele lui Walt Disney. Le colecţionează cu pasiune, de când era mică.

Nopţile de iarnă, fără sfârşit, cu întuneric 24 de ore din 24, au mai trecut în Finlanda şi sunt deja vreo 5 ore de lumină pe zi. A căzut şi zăpada după care finlandezii tânjeau îngrijoraţi înainte de sărbători, şi a căzut multă, aşa cum stă bine în ţara lui Moş Crăciun.

„Cum ai ajuns în Finlanda?” încep eu de undeva partea de conversaţie profesională. Zâmbeşte şi răspunde scurt. „Datorită unei cărţi. Stai un pic, să-ţi arăt” şi sare de pe scaun până la raftul bibliotecii. Revine cu o carte, care redă biografia oficială a trupei Nightwish, o trupă finlandeză de metal simfonic, fondată în oraşul Kitee, la sfârşitul anilor ’90, celebră printre iubitorii genului din întreaga lume.

„Acolo, la o pagină, am găsit numele unui profesor, Plamin Dimov, şi, ca orice fanatic, am căutat pe internet. L-am găsit pe Facebook, dar mi-am spus că sigur este un cont fals. Am început totuşi să vorbesc cu el pentru că un receptor în mine îmi spunea că e adevarat. Pe vremea aceea lansam coveruri pe Youtube şi încet, încet el a început să intre mai des în contact cu mine. În seara de Crăciun, în 2014, mi-a trimis pe Facebook o invitaţie la festivalul «Kitee International Music and Art Week» din anul următor. Aşa am ajuns eu în Kitee, oraşul celor de la Nightwish”.

Pentru necunoscători, Plamin Dimov este un muzician bulgar stabilit în Finlanda, care a format şi a instruit mai mult de 80 de trupe. El predă muzică jazz-rock, pian de jazz, trupă şi vioară, în trei şcoli din Kitee şi a fost cel care a descoperit şi a susţinut trupa Nightwish, ai cărei membri fondatori au fost elevii săi.

Unul dintre proiectele lui Plamen Dimov este „Kitee International Music and Art Week”, un atelier de lucru pentru tineri muzicieni talentaţi şi artişti din întreaga lume, acolo unde şi Ioana Şutu, tânăra din Suceava, a fost invitată, la ediţia din 2015 şi unde ea a ajuns în vara lui 2015, îndemnată de un ceva din ea căruia nu i s-a putut opune.

„Festivalul a fost mai mult decât în închipuirile mele. Nu mă aşteptam să găsesc atâţi ziarişti, atât de multă mass-media. Gâdeam că e doar o întâlnire cu tineri talentaţi în care unul mai cântă, altul mai pictează, altul mai scrie, nu o manifestare de asemenea amploare. Tot mai multă lume descoperă an de an acest festival. E un fel de-a spune festival, pentru că acolo este ca la şcoală. Ne trezim dimineaţă, mergem la masă la cantină, apoi se merge la repetiţii în «Art cave» (Peştera artei). Noi, cântăreţii, stăm cu ochii după piane. Unde vedem unul, tăbărâm pe el, iar dacă este şi pianist acolo, şi mai bine, facem încălzirea vocii cu el.

Acolo, la festival, rădăcinile mele de artist au început să înflorească” a povestit Ioana.

Au plăcut-o pe suceveanca de numai 24 de ani atunci şi au chemat-o apoi să să participe în fiecare an. Ea a început şi să lucreze cu organizatorii, făcând designul pentru materialele promoţionale, afişe şi bilete.

„Only winter can bring you home”, piesa cu suflet românesc

În trei ani şi jumătate, în Finlanda, Ioana Şutu a compus câteva piese, nu multe, spune ea, dar frumoase şi importante pentru că sunt ale ei, doar ale ei.

Ultimul cântec, „Only winter can bring you home” (Doar iarna te poate aduce acasă), promovat, ca şi celelalte, pe Youtube, Deezer şi diverse reţele de socializare, a făcut ca internetul să „explodeze” şi, astfel, să ajungă la Ioana Ellyn, numele ei de artist, mesaje de apreciere de la tineri din multe ţări.

Melodia are un sound specific muzicii ţărilor nordice, dar inima piesei este românească. Vocea Ioanei este deasupra a toate, o voce caldă şi curată precum cristalul.

„Închid uşa camerei, pun totul pe silent şi în timp ce dispare lumea reală se deschide parcă un portal către lumea mea. Iau de acolo ce găsesc şi încerc să dau şi altora, fie că sunt muzică, versuri, trăiri. Apoi sper că sunt oameni care se regăsesc în ele. Aşa a fost şi cu piesa asta. Am compus-o de fapt acum doi ani, prima dată când mă întorceam acasă, de Crăciun, în România, după un an şi jumătate de locuit în Finlanda. Era extraordinar. Aveam în cap linia melodică şi simţeam că acela trebuie să fie sentimentul tuturor persoanelor care se întorc acasă, de sărbători, iarna. Persoana din cântec sunt eu, dar poate fi orice om care se întoarce acasă şi care nu ştie cum să ajungă mai repede. Aveam în mine aşa multă emoţie că plângeam când compuneam, când înregistram. N-am avut atunci sculele necesare ca să pot finisa piesa, dar le-am avut anul acesta, am avut şi pe cineva care a prelucrat piesa într-un studio din Marea Britanie, aşa că i-am dat sunetul visat” a depănat Ioana istoricul acestei melodii născute din dor şi nerăbdare.

Înainte, ea a mai compus şi altele piese, multe înregistrate la stadiul de idee, ce vor fi probabil dezvoltate când va veni inspiraţia. Alte două piese au fost însă terminate şi lansate.

Prima compusă în Finlanda a fost „Adventures in the north”, iar tânăra, cu sinceritatea-i teribilă, îşi aminteşte cum s-a născut melodia. „Era ora 5 dimineaţa, în octombrie. Al meu pleca la lucru şi am ieşit în balcon să-i fac din mână, cum e obiceiul nostru. Am rămas afară şi m-am uitat pe cer. Constelaţiile erau atât de clare, că-mi venea să le iau cu mâna. Brusc mi-au venit în cap nişte acorduri, care nu erau ale nimănui, ale niciunei piese cunoscute. Am fugit înăuntru, mi-am pus plapuma în cap, pentru că în bloc, până la 7, n-ai voie să faci gălăgie, şi m-am înregistrat, ca să nu uit acordurile şi versurile care-mi veneau. Cântam încet sub plapumă şi înregistram într-un laptop ca vai de capul lui. Am înregistrat piesa în studioul de acasă al lui Samuli, prietenul nostru, şi a ieşi ceva frumos. Când au ascultat-o, mama plângea acasă în România, iar cei de la serviciu plângeau şi ei şi mă trimiteau la X Factor. Eu nu cred în X Factor. N-am văzut pe nimeni să ajungă precum Cristina Aguilera pentru că a fost la X Factor. Eu muncesc să mă ridic pe picioarele mele” a încheiat suceveanca.

„Here with me” a fost compusă în colaborare Matti Johannes Koivu, un alt cunoscut muzician, interpret şi compozitor finlandez. Acesta colabora atunci cu agenţia de şomaj căreia Ioana i s-a adresat la un moment dat. Pentru că au văzut în CV că românca ştie să cânte, angajaţii instituţiei a ţinut-o la interviu vreo două ore (cel mai lung interviu fiind de 15 min.) ca la final să o trimită la cursul de compoziţie al lui Matti.

„Am petrecut o lună în studio, am văzut cum se compune o piesă, cum se lucrează profesionist, iar când am terminat piesa Matti a spus că e cea mai bună făcută vreodată cu un elev de la curs. Am rămas mască. Îmi făcusem doar temele, adică am venit cu o parte de piesă, apoi cu alta, cu versuri, cu armonii. După ce am încheiat colaborarea, a rămas că atunci când voi avea un album să i-l trimit şi poate vom mai cânta împreună. Deci la treabă, Ioano, pentru că ai de scos un album! M-au ţinut multe departe de compus, dar anul acesta simt un nor de inspiraţie deasupra capului. Când tună, vreau să fug repede la orgă” promite Ioana Şutu, cetăţean în Turenki, localitate aflată la nici 90 km de Helsinki.

„Fiecare cuvânt în finlandeză mi se pare o notă muzicală”

În România, Ioana Şutu a absolvit canto la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu”, apoi a studiat Advertising şi Marketing online la Universitatea „Babeş-Bolyai”, la Cluj.

„Am avut profesori foarte buni în liceu, dar eram parcă într-o competiţie. Se făceau diferenţe între elevi. Aş fi vrut să dau la Conservator pentru că ştiam că pot, dar aş fi avut nevoie de îndrumarea cuiva. N-am avut-o, aşa că m-am dus la advertising la Cluj şi pentru că pe lângă muzică mi-a plăcut întotdeauna să mai ştiu şi altceva, fotografie, desen. Pentru mine barurile, cluburile nu au fost o opţiune nici când eram studentă. Mă simt bine acasă citind o carte, cântând, compunând, desenând, făcând tot felul de lucruri. Uitaţi ce felicitări de Crăciun am făcut!” îmi arată ea două desene foarte reuşite, cu ciupercuţe cu pălării roşii „îmbulinate” şi mutriţe nostime.

Muzica a rămas însă marea ei pasiune. Cu ajutorul muzicii s-a pregătit să plece în Finlanda, prin muzică a început să înveţe limba, muzica a ajutat-o să se adapteze mi repede în această ţară.

În România, parcă pregătindu-se de plecare, iubind muzica metaliştilor trupei Nightwish, căuta mereu informaţii şi despre alţi artişti, asculta foarte multă muzică finlandeză. Aşa a descoperit-o şi pe Johanna Kurkela, care a influenţat-o profund. A făcut un cover după o piesă de-a ei, piesa care l-a convins de fapt de Dimov să o invite pe româncă la festivalul din Kitee.

„Pe mine muzica m-a pregătit sufleteşte să vin în Finlanda. Când dădeam drumul unei piese, eram deja acolo. Dacă vorbeai cu mine în acele momente nu te auzeam, pentru că eu eram fascinată de Finlanda” completează Ioana.

A început să înveţe singură limba finlandeză, aşa cum ani mai devreme învăţase limba engleză singură, din desene animate, din textele celor de la Backstreets Boys, grup care a fascinat-o în adolescenţă.

„Chemată” spre Finlanda în vremuri când nu bănuia că va ajunge acolo atât de curând, şi-a cumpărat un dicţionar româno-finlandez, un ghid de conversaţie şi buchisea singură. Din textele cântecelor primea confirmarea că pronunţă corect. Nu ştia încă să lege propoziţii, nu înţelegea cursiv ce spun textele pieselor, dar începea să bănuiască cam care era tema lor.

„La şcoală, aici, finlandeza ţi se predă în finlandeză. Nici măcar în engleză. La început îmi spuneam că sunt cel mai prost om, pentru că nu înţelegeam nimic. Ştiam cuvinte, dar mai trebuiau şi legate între ele. Am crezut că mor. Oamenii au răbdare cu tine, îşi dau interesul, îţi explică, gesticulează, dar înţelegeam greu.

Finlandeza este o limbă melodică şi fiecare cuvânt mi se pare o notă muzicală. Acum ştiu să citesc şi să scriu foarte bine. Cu vorbitul este mai complicat pentru că aici oamenii vorbesc foarte repede, iar limba scrisă învăţată la şcoală nu m-a ajutat, fiind diferită de cea vorbită de oameni. Eu vorbesc prea corect şi lumea se uită la mine de genul «Ce-i cu asta, ce-o vrea să spună?». Încet, încet îmi dau şi eu drumul, dar marea fericire este că o mare parte din populaţia finlandeză vorbeşte fluent engleza.

Însă îşi aminteşte perfect primul cuvânt învăţat în finlandeză, „perkele”. Nu e un cuvânt urât, dar nici prea elegant şi s-ar traduce „drace” sau „la naiba”.

„Nu e ca la noi, că dacă spunem «drace» scuipăm şi ne dăm peste gură. Aici toată lumea îl foloseşte când are are vreun năduf” explică Ioana Şutu.

Ioana are şi un grup, „Ocean souls” (Sufletele oceanului), compus din opt fete şi doi băieţi, cu care cântă coveruri după piesele aceleiaşi iubite trupe finlandeze, Nightwish, şi cu care a susţinut şi un concert. Membrii trupei sunt de mai multe naţionalităţi, printre care încă o româncă, Da-niela cea cu păr albastru, stabilită în Germania.

„Eu am primit de la finlandezi numai căldură”

„Cum e viaţa în Finlanda? Cum sunt oamenii? Ai găsit ceva deosebit la ei faţa de românii tăi?” o întreb pe suceveanca noastră. Parcă abia aştepta acest subiect pentru că imediat se lansează, pasional, în povestiri despre revelaţii avute în legătură cu noua sa ţară şi locuitorii ei.

„Într-un cuvânt, Finlanda e «Linişte». Aici nimeni nu are nimic cu nimeni, nu se uită peste «gardul» celuialt, nu-l interesează cine vine, cine pleacă şi îşi vede de treabă, de famile, de casa lui. Muzica este parte din educaţia finlandezilor.

Cel puţin o persoană din familie ştie să cânte la un instrument sau la mai multe sau cântă cu vocea. Dar dacă iei un vârstnic de pe stradă şi îl aşezi la pian, îţi cântă măcar o piesă pe care a învăţat-o în liceu.

În blocul meu este o linişte totală. O vecină îl tot opreşte pe Ville şi îl întreabă când mai cânt, pentru că sunt singura care face gălăgie în bloc.

Poate că între ei sunt mai reci, dar eu am primit de la finlandezi numai căldură. Sunt oameni minunaţi şi de tot respectul.

Sunt o naţiune de oameni foarte muncitori. Dacă vrei să te întâlneşti cu cineva îi auzi «Nu pot, lucrez». Au job de dimineaţă, job de după-amiază, job de noapte. Finlanda este o ţară scumpă, sunt multe taxe de plătit şi acesta este stresul nr. 1 al oamenilor. La început mi s-a părut ciudat că un copil dintr-o familie înstărită, în vacanţa de vară, munceşte. Nu e ca la noi. A venit vara, distracţie frate! În Finlanda, tinerii muncesc vara. La 15, 16 ani îşi caută de muncă deja, pentru că părinţii lor nu aruncă cu bani. Nu auzi nicăieri «Ia de aici, puiule, 1000 de euro, şi du-te şi te distrează la mare». Dacă vor la mare, muncesc să-şi facă banii.

În Finlanda, dacă eşti măturător sau orice om de curăţenie, eşti apreciat. Nu comentează nimeni că faci curat pentru că n-ai facultate şi n-ai găsit altceva de făcut. Pentru finlandezi a face curăţenie este o muncă respectabilă, fiind un mijloc cu care poţi să-ţi plăteşti taxele, utilităţile. Şi eşti respectat pentru asta.

Întâlnirea cu cerbul meloman, pe drumul spre casă

 „Ţi-ai găsit locul, Ioana…” comentez, tot mai convinsă de asta din căldura cu care tânăra suceveancă îmi vorbeşte de Finlanda şi de finlandezi, de viaţa şi valorile şi cultura lor. Se potriveşte totul cu ea. O văd clar trăind într-o ţară în care ziarele, radioul şi televiziunile nu transmit, persuasive, perpetuu şi în detaliu, precum în România, ştiri cu tentă violenta sau macabră. „Aici nu se face spectacol cu nenorocirea cuiva. Se dă ştirea şi atât. Media finlandeză promovează mai mult cultura, oferă informaţii utile despre comunitate, despre economie, despre schimbările care se produc în oraş şi în judeţ. Nu există spectacol şi epatare nici în ziare, nici la tv” spune suceveanca de 27 de ani.

 Temperamentul ei artistic, spiritul liber, sensibilitatea Ioanei, dragostea pentru natură, dorinţa de linişte, de intimitate dau roade şi o fac fericită într-un loc situat perpendicular cu România spre Cercul polar, la vreo 1700 km depărtare. În ţara în care Moş Crăciun îşi are reşedinţa, cu cutie poştală cu tot.

„E ceva aici ce nu prea mai găseşti în România. Accesul liber la natură. Dacă eu vreau să merg în pădure sau la lac, merg fără greutate şi fără să fiu în pericol. Nu dau de garduri înalte, nu dau de restricţii, nu dau de plăcuţe cu «Accesul interzis». Aici omul şi natura sunt totuna. Merg prin pădure în fiecare zi şi în drum spre serviciu. La ora 6 dimineaţa fac trei kilometri dus şi la 15.30, trei kilometri întors. Până la un lac am doar 20 de minute pe jos şi oricând, fără să simt vreun pericol, dacă vreau, pot să privesc Marea Barentz de pe o stâncă” îmi mai spune fata. Cumva, în acele clipe, parcă ajunge şi în plămânii mei mirosul rece de pin şi zăpadă din pădurile nordice şi simt şfichiund în obraji briza aspră dinspre Oceanului Arctic.

Ioana îmi povesteşte că pe străzile din Turenki poate întâlni oricând vulpi sau iepuri şi că în Finlanda animalele sunt iubite, iar multe, protejate de lege. Îmi povesteşte că în faţa blocului copacii sunt plini de veveriţe care în fiecare dimineaţă sar printre cregi şi chiar urcă pe clădire dacă vreun vecin a lăsat ceva bun de mâncare în balcon. Şi mi-a mai povestit întâlnirea magică cu un cerb venit din pădure să o asculte cântând.

„Avusesem o zi foarte bună şi eu mai am obiceiul să cânt pe drum, mai ales că pe unde vin nu e un drum prea populat. Mă simţeam bine, drumul era gol, aşa ca mi-am pus căştile pe urechi şi am început să cânt. Şi cum cântam eu, în dreapta, peste drum, am văzut un cerb. Mă uitam la el şi el la mine, aproape nu respiram, dar când am dat să-l fotografiez cu telefonul a plecat. Dacă încep iar să cânt, s-ar întoarce?, m-am întrebat. Şi am început să cânt mai tare ca înainte, iar cerbul a revenit. După puţin timp însă a trecut un tractor şi cerbul a dispărut în pădure.

Eram încântată şi am sunat-o pe mama, în România, să-i povestesc, dar ea m-a certat. Mi-a zis să nu mai cânt prin pădure ca Scufiţa Roşie că poate şi lupului o să-i placă vocea mea” râde Ioana.

Recunoaşte că are o legătură strânsă cu natura, că e o ciudată care vorbeşte cu florile, cu brazii pe care îi îmbrăţişează şi le mulţumeşte pentru că le-a folosit teritoriul când face poze în pădure.

„Să vezi primăvara! Mor de drag când înfloresc lupinii. Sunt florile mele preferate. Sunt aşa frumoase! În Finlanda ştiu că vine primăvara când mă simt ca Alba-ca-Zăpada în pădure, când păsările încep să cânte de spui că au înebunit. Cântă într-una, tare, cât e ziulica de lungă”.

„Al meu”, cel cu ochi de husky

Pe Ville Rättyä, Ioana Şutu l-a cunoscut în 2015, exact cu o zi înainte de a se întoarce acasă după festivalul din Kitee şi recunoaşte cu sinceritate că a fost dragoste la prima vedere. „Aveam un prieten comun, tot muzician, Samuli, cu care trebuia să mă întâlnesc în gară la Helsinki şi care mi-a cerut permisiunea să vină cu un prieten; şi a venit cu Ville. Eu aşteptam în gară şi când l-am văzut pe Ville apărând de după Samuli am amuţit. Amândoi. Am dat încet mâna şi parcă timpul se oprise în loc. Mi-am văzut apoi de treabă, am plecat acasă, dar aveam deja fluturaşi în stomac. Îmi furase inima cu ochii aceea frumoşi, ca de husky!”

Precum bărbatul sortit al româncelor, finlandezul Ville este prescurtat „al meu” şi pentru Ioana. Este acel „al meu” care i-a stat alături în perioade dificile când nu găsea de lucru, acel „al meu” mai tăcut, dar iubitor, cu care s-a logodit în 2016 şi cu care locuieşte acum împreună.

„Ville este un bărbat foarte liniştit, care mi-a fost mereu alături. Este calm, muncitor şi foarte talentat. Cântă la tobe, şi la prima piesă pe care am lansat-o în Finlanda am colaborat cu el. Sper să mai colaborăm şi la alte piese. Nu are trupă, doar se adună din când în când cu nişte prieteni la o sala de repetiţii şi fac câte o piesă. Eu îi spun să-şi facă, dar din cauza serviciului spune că nu poate. Zice că ori una, ori alta.

A fost deja cu mine în România de câteva ori, iar părinţii mei îl îndrăgesc tare mult. În plus, e mort după mâncarea românească, îi place la nebunie” îmi dă tânăra alte amănunte despre iubitul ei.

„Încerc să le arăt în fiecare zi că îi ador şi că le mulţumesc”

Îmi amintesc că Ioana a scris şi un volum de poezii, „Ferestre către sufletul meu”, când avea doar 15 ani. Făcea jocuri de cuvinte din care ieşeau rime, iar în clasa a IX-a profesoara de limba română a provocat-o la o cărticică de versuri. Acum râde de ele şi spune că ar fi scăpat de cărticică fără mustrări dacă mama ei nu i-ar fi dat două, să le ia cu ea în Finlanda.

„Mama a rămas suportul şi fanul meu nr. 1 dintotdeauna. Chiar de când activam acasă, în trupe locale, mergea cu mine, cu orga în spate, la festivaluri de «metal». Parcă o aud: «Ioana, am ajuns să mă duc şi la metalişti». Dar când a avut prima dată contact cu ei şi-a dat seama că nu sunt artişti nici nebuni, nici răi, ci doar muzicieni care cântă în alt stil. Fiecare artist are ceva de spus, în felul lui. În «black metal» se cântă şi despre istorie, şi despre durerea sufletului. Am dat recent şi de muzica lui Ed Sheeren şi, Doamne, cât de mult mi-a plăcut! Finlandezii sunt înnebuniţi după Ed Sheeren, dar ştiţi după cine mai sunt înnebuniţi? După Inna noastră, şi, dacă vă vine să credeţi, după Alexandra Stan. O doamnă de aici m-a întrebat odată de unde sunt, iar când am spus România, am auzit-o imediat: «Inna»! Crezând că se referă la numele meu, am corectat-o «Ioana», dar ea nu, «Inna». Atunci m-am prins că e vorba de cântăreaţa noastră.

Ştiam deja că Ioana este un copil foarte iubit de părinţii cu care a avut toată viaţa o relaţie specială, caldă, prietenoasă, iar astăzi, la 27 de ani, când vorbeşte despre ei, cuvintele fetei emoţionează şi conving. Nu au fost răspunsuri corecte pentru ziarist, ci sentimentele curate ale unui copil purtate celor care i-au dat viaţă şi au lăsat-o să crească după inima ei.

„Eu nu ştiu ce înseamnă autoritatea părintească impusă, nu ştiu cum este să fii certat pentru un doi luat la şcoală sau pentru că am chiulit de la ore ca să ascult muzică. Părinţii şi bunica au fost întotdeauna deschişi faţă de mine, în faţa pasiunilor mele, a muzicii mele. Copilăria mea a fost limpede, plină de iubire, plină de vise şi imaginaţie, cu excursii la munte, vacanţe petrecute împreună cu ai mei. Acum încerc să le arăt în fiecare zi că îi ador şi că le mulţumesc că m-au născut şi m-au crescut atât de frumos, şi că au avut încredere în mine. Cu talentul pe care mi l-au dat, vreau să-i fac mândri. Ştiu că pot” mărturiseşte Ioana.

Ea spune că îşi doreşte să rămână toată viaţa cu suflet de copil, copilul ce-şi dorea să fie personaj de desene animate, cel care crede în Moş Crăciun, în magie, care vorbeşte cu lupinii şi pupă copacii în pădure. „Sunt ca Peter Pan. Nu vreau să cresc mare niciodată. Vreau să fiu lăsată în lumea mea, pentru că acolo sunt aproape de fericire. Dacă i-aş şti şi pe mama, tata şi bunica sănătoşi, ar fi fericirea mea supremă” spune suceveanca din Finlanda.

O provoc la final pe Ioana Şutu la un exerciţiu de imaginaţie. Peste vreo 35 de ani, stă în faţa focului, în livigul unei case care miroase a lemn proaspăt, alături de doi nepoţi care vor să afle despre ţara de origine a bunicii lor. „Ce le-ai povesti despre România?” o întreb.

„Le-aş povesti tot ce ştiu despre locul în care am crescut şi am avut cea mai frumoasă copilărie şi adolescenţă. Că acolo am întâlnit cei mai calzi şi mai frumoşi oameni de pe pământ. Le-aş povesti despre istoria şi cultura noastră extraordinare şi i-aş îndemna să meargă să viziteze ţara bunicii lor, pentru că merită să afle mai multe despre ea” încheie tânăra.

Print Friendly, PDF & Email

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: