Alexei Mateevici, după un veac

 Reactualizat spectaculos, meteoricul Alexei (Alexie) Mateevici (1888-1917) n-a avut norocul longevităţii; altminteri, îndrăznea o profeţie G. Călinescu, „ar fi fost un poet mare” . S-a stins la 29 de ani, înainte de întregirea hotarelor, aşteptând încrezător „soarele renaşterii” (cum se mărturisea într-o scrisoare expediată din Zaim, din „inima Buceagului” , către Ioan G. Pelivan, în octombrie 1906; şi iscălită Alexeiu Matveeviciu). Creaţia sa poetică este de mică întindere, „cântăreţul basarabean” având „multă dragoste” pentru poporul părinţilor, încercând a-i descătuşa „puterile minţii şi ale inimii” (v. Ce ne trebuie nouă?, 1906). S-a născut la 16 martie 1888, la Căinari, în fostul judeţ al Benderului, în familia preotului Mihail, fiind primul copil. Va urma seminarul teologic din Chişinău (1902-1910) şi Academia Kieveană (cu întreţinere sinodală); firesc, va debuta (sub pseudonim) „atacând” Chestia preoţească în gazeta Basarabia (tot în 1906). Interesat de viaţa religioasă şi tipăriturile bisericeşti va risipi numeroase articole; exegezele teologice nu puteau lipsi din aria preocupărilor sale, dar Alexei Mateevici se va afirma şi ca traducător ori culegător de folclor, cu cercetări etnologice. În iunie 1914 îşi susţine examenul de licenţă, având ca subiect (temă propusă de către profesorul P.P. Kudraiţev) Concepţia religioasă-filosofică a lui G.T. Fechner, stăpânind „ca un nativ” limba germană, cum ne informează Mircea Coloşenco. Devine preot militar un an mai târziu, pleacă pe frontul galiţian, apoi pe cel românesc, unde va contracta fatala febră tifoidă. Moare la 13 august 1917, la Chişinău, lăsând neamului o vibrantă odă închinată limbii, o poezie-manifest, un veritabil discurs identitar (am spune azi). Acea „serie de definiţii” (observase G. Călinescu), evident metaforice, funcţionează ca o reacţie nucleară (cf. M. Cimpoi). Iar postumitatea lui Mateevici stă sub „mirajul unei poezii” , pe care E.Lovinescu, cercetând-o la pachet (alături de creaţiile lui Ion Buzdugan şi Pan Halippa, ca „dovezi de continuitate culturală” ), o găsea „citabilă” .

Pe când „studenţea” la Kiev, era interesat, în cadrul societăţii Deşteptarea, de „folklorul românilor noştri” ; cu privirile „îndreptate la deşteptare” aştepta mărturisitor „venirea zorilor” , înţelegând că românimea basarabeană află în cei de dincolo de Prut „fraţi de luptă” . Şi că nu e vorba de „două viţe cu totul deosebite” . Încât, veghind „la straja intereselor naţionale” şi-a asumat, cu versificări îndemânatice şi suflu profetic, greul unui grai sperând în învierea lui, anunţând un nou început. Veneticii „ne-au încălecat” , s-au vărsat „mări de sânge” iar păstrarea limbii pare un miracol. Preotul Maeevici va cunoaşte (şi recunoaşte) o „foamete de cărţi în limba mumă” . Şi după o prelungă pauză lirică (1914-1917), confiscat – bănuim – de experienţa frontului, va dovedi, tot pe front fiind (zona Tecuci-Mărăşeşti), o teribilă febrilitate creatoare, răscumpărându-şi tăcerea.

Este de admirat vizionarismul său social, nimbat de un creştinism cosmic. Vara, fiind „mai slobod” , va lucra „din răsputeri” (aflăm dintr-o epistolă) pentru cei ce ţin ţara (v. Eu cânt). Ascultând Glasul vieţii, el nădăjduia, oracular, în înfrângerea robiei „bietului plugar” şi, desigur, proorocea „înviorarea ţării” . Dealtminteri, prima poezie publicată era intitulată Ţăranii. Acest Homo christianus, cum l-a văzut Mihai Cimpoi, adevărată figură apostolică, credea în valoarea religioasă a vieţii. Ca poet „mărturisitor” , pledând înflăcărat pentru drepturile naţionale, recunoscând „sfinţirea cu sudori” a gliei prin truda robilor pământului, va sugera chiar o „împământenire” : natura divină se răsfrânge binefăcător, caută „răsunetul” comuniunii, află o existenţă concretă în omenire (fie şi ca „împărăţie căzută” ). Christos, aşadar, e o măsură vie, în simbolismul luminii desluşim urme tolstoiene (marele rus fiind frecventat asiduu), memoria, individuală sau colectivă, poartă aceste însemne (valori) morale. Poetul desfăşoară un discurs liturgic, în cheia predicilor (cf. Ana Bantoş), încât scoaterea din uitare a liricii religioase într-un timp ateu, dezvrăjit, ne-ar oferi un Mateevici integral, recuperat cu întreaga „roadă” a gândurilor sale. Din păcate, constatăm, nici scrierile în limba rusă (rămase netraduse) n-au stârnit interesul exegeţilor pentru acest „autor bicefal” (cf. Mircea Coloşenco)*), rămânând „în aşteptare” .

Sensibilizând colectivitatea (trezită din letargicul somn al nepăsării), vizionarul Mateevici vrea, de fapt, recuperarea memoriei, veritabil patrimoniu. Or, echivalenţa memorie / grai coboară în vremea „vechilor cazanii” , îndepărtând colbul, slimul, mucegaiul etc. „În adâncuri înfundată” , limba trebuie să-şi recapete „zgomotul de slavă” şi să conducă la unire: „Jale mi-i că moldovenii / Încă nu s-au înfrăţit” (v. Frunza nucului). Cântecul şi plânsul neamului află în limbă adăpostul Fiinţei (în limbaj heideggerian). Dar acest testamentar poem imnic, având destinul capodoperei, se cuvine analizat în complementaritate cu poemul lui A. Mureşanu şi, negreşit, într-o subtilă continuitate cu Eminescu, cum demonstra temeinic Dumitru Irimia. Să reamintim apoi că, aflat la Chişinău, preotul Mateevici va citi Limba noastră la şedinţa festivă a cursurilor pentru învăţătorii moldoveni (18 iunie 1917), fiind întâmpinat cu o „ploaie de aplauze” , cum mărturisea Elena Alistar, directoarea Liceului Eparhial de fete; capodopera sa a fost publicată imediat în gazeta Cuvânt moldovenesc (nr. 49/21 iunie 1917), încetăţenindu-se ideea că ar fi autorul unei poezii doar. Tonul mobilizator al odei închinate Limbii pune în discuţie, cu patos şi militantism, destinul fiinţei naţionale. Poetul-preot denunţă o stare de fapt, invocă „vechi izvoade” şi înţelege că limba, reînviată, „trebuie mult să ne îmbărbăteze” ; altminteri, ştergerea urmelor („ce-a mai fost pe-aici şi nu-i” , spunea cu un alt prilej) înseamnă un atentat la identitate.

Examinând, pe urmele altora, soarta capodoperei, vom recunoaşte că, în timp, foarfecele cenzurii a intervenit, izbindu-ne, şi în acest caz, de „blestemul croşetelor” (strofa a VII-a fiind cea vizată de vigilenţa „bodiuliştilor” ); s-a pledat, îndreptăţit, pentru un Mateevici integral, recuperându-se poezia ecleziastică. Mateevici a înţeles că miracolul rezistenţei limbii, în absenţa mişcării de emancipare, nu ajunge. Avertismentul lansat în poema Basarabenilor (Mărăşeşti, 10 iulie 1917) nu îngăduie echivocul; pătrunsă de fior mistic, poezia cere imperativ-salvator apariţia unui proroc: „Să ştiţi: de nu veţi ridica / Din sânul vostru un proroc, /În voi viaţa va seca, / Zadarnic soarta veţi ruga, / Căci scoşi veţi fi atunci din joc / Şi-ţi rămânea făr’ de noroc” .

Ca spaţiu periferic sau, mai exact, ca răscruce interculturală, Basarabia e condamnată la martiraj, la un „destin hristic” ; revenirea spectaculoasă la românitate e chiar salvarea, ieşirea din înstrăinare, lichidând grava polarizare moldovenism / românism. Mateevici era ferm: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut” . Vorbele lui, învederând o adevărată religie a limbii n-au temperat zelul strategic al ficţionarilor, inventând moldoviniaska. Lupta cu aceşti „rătăciţi” , ignorând Istoria şi atentând la memoria neamului, continuă. O lectură în paralel pe filiaţia Mateevici-Vieru, propusă de Ana Bantoş, punea în evidenţă tocmai tranziţia de la memorie la Istorie [v. Limba română, nr. 1-4 (163-166) / 2009, p. 94-103] şi grija de căpătâi pentru graiul matern, chezaş al fiinţării şi rezistenţei într-o vreme care aruncă identitatea în criză. Prin vocea lui Mateevici, Basarabia, confruntată cu vitregiile Istoriei, îşi strigă, dureros, înstrăinarea. Oda poetului-preot rămâne o bornă axiologică şi un semnal de alarmă (actual, din păcate), nicidecum o curiozitate regională sau un text îmbătrânit, cercetat în răstimpuri cu pioşenie muzeală.

*

Discutând cândva Despre obiectivitate în jurnalism, Andrei Pleşu ataca şi „grava problemă a limbii române” , notând sarcastic că „patriotismul sarmalelor” eclipsează, la noi, patriotismul limbii. Şi că asistăm la întronarea unui nou limbaj de lemn (neologistic), chiar dacă, prin naturalizare, neologismele, ca efect benefic, „dezmorţesc” limba. Suntem însă martorii unui fenomen îngrijorător. Limba, un organism viu, în prefacere, suportă în ultimele decenii, dincolo de invazia anglicismelor, un alarmant proces de sărăcire şi „birjărire” (ar spune Constantin Călin), acompaniind explozia vulgarofilă. Degradarea vieţii societale, dezinhibarea limbajului odată cu erupţia libertară (întreţinând iluzia permisivităţii) au încurajat acest atentat, impunând, pe vectorul globish, o limbă corcită (aşa-zisa romgleză), împănată cu înjurături neoaşe. Încât ne întrebăm: o mai fi „dulce şi frumoasă” limba ce-o vorbim? S-ar impune, credem, o largă dezbatere privind soarta limbii române, în impas, supusă agresiunilor de tot felul, să recunoaştem, pe ambele maluri ale Prutului. Şi nu doar în şcoală, cu acele manuale „obeze” , găzduind un „galimatias informaţional” (cf. S. Marcus). Fiindcă limba e chiar sufletul neamului. Or, în aste vremuri potrivnice, forţele adverse, fie din exterior (tăvălugul globalizării, ca proces inevitabil, în primul rând), fie din interior (limba română umilită, „funcţionând” ca „limbă străină” pentru atâţia români!), constituie o ameninţare cât se poate de reală, primejduind fiinţa neamului. Patriotismul limbii, clamat în atâtea ocazii, nu e vorbă goală!

Deşi „carte de boierie” a unui neam, cum ne reamintea Caragiale, limba – o moştenire sacră şi o fiinţă vie, modelând sufletul colectiv – e astăzi cumplit maltratată, uitând – cu vinovăţie – de vechiul îndemn al lui Kogălniceanu de „a ne ţine de limbă” .

* Comentând Poezia axiomă a lui Alexei Mateevici (v. România literară, nr. 45/2017, pp. 16-17), text publicat şi în Limba română (Chişinău, nr. 4/2017), Mircea Coloşenco se răfuieşte (răutăcios) cu „istoriografia locală” a lui M. Cimpoi, refuzând ca „sigiliu definitoriu” sintagma de homo christianus. El afirmă că, după 1914, Mateevici şi-ar fi schimbat tematica, „fiind un vector occidental spre Universalitate” ! Ceea ce ar rămâne, credem, de demonstrat…

Alexei Mateevici după Vasile Didic

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: