Rromii nu se identifică decât cu rromii pe care îi cunosc, de care sunt legaţi prin rudenie bilaterală şi cu care au în comun modul de viaţă şi limba. Întrebarea este dacă elita intelectuală intră în acest grup! Când „orbii conduc orbii”, consecinţele sunt dezastruoase. A merge prosteşte în direcţia greşită, spre prăpastie, cum merge Mişcarea rromă actuală, a fost exemplificat acum 450 ani (1568) de Brueghel, în „Parabola orbilor”. Era şi o reamintire a celebrului manifest al lui Erasmus, „Elogiu nebuniei sau despre lauda prostiei” (1509), a unei lumi conduse de proşti şi nemernici. A unei lumi care-şi pierduse ordinea, căreia Reforma protestantă şi Contrareforma catolică îi încercau salvarea de la dezastrul descompunerii morale şi sociale. La noi, rromii, incapabili să ieşim din ţigănie şi prostie, este o apocalipsă veselă, ca în epopeea „Ţiganiada”, în care mâncăm şi chiuim până crăpăm, ca la o nuntă-parastas! Când ajunge spre vârsta de 40 de ani, ghearele vulturului devin prea lungi, ciocul încovoiat, penele prea dense şi grele, ceea ce nu-i mai permite să vâneze şi să mănânce. Atunci, se retrage în cuib, îşi loveşte ciocul de stâncă, până cade… Apoi aşteaptă să-i crească din nou ciocul, cu care el îşi smulge ghearele. După ce îi cresc alte gheare, le foloseşte pentru a rări penele de pe piept şi aripi… Astfel, după 5 luni de durere, înfometare şi suferinţă, având cioc şi gheare noi, vulturul mai poate trăi încă 30 de ani! De multe ori, pentru a ne continua viaţa, şi noi trebuie să trecem prin anumite schimbări, care de multe ori sunt însoţite de durere, frică şi îndoială. Amintirile şi obişnuinţele din trecut dispar treptat, lăsând loc pentru altele noi. Din obsesia pentru bani a eşuat Biblia transformarea morală a omului, ca şi „Biblia roşie” a lui Marx transformarea societăţii. Nu se pot crea strategii durabile colective, pe termen lung, dacă oamenii vor rezultate personale imediate pe termen scurt. Fără propria luptă, teologia creştină nu a eliberat rromii din sclavie, iar ideologia drepturilor omului nu i-a eliberat de rasism. Se iubesc rromii pe ei înşişi, dacă aproapele nu-i iubeşte şi nici ei nu-şi iubesc aproapele: Cei neiubiţi se iubesc sau se urăsc? Obsesia de a fi lider rrom ca individualism egoist (jupânism), maschează obsesia nevrotică de a fi (rr)om superior, supra(rr)om. Mulţi copii rromi sunt întâi umiliţi de părinţii lor, devin bufonii, „ţapii ispăşitori” şi victimele frustrării lor.
Popor de ghicitoare şi lăutari, rromii nu au disciplina de a spune doar ce şi cât ştiu, pentru a putea şti ce şi cât nu ştiu. Totdeauna vor învinge echereala/meştereala şi „legea junglei”, cât timp rromii vor rămâne ţigani (ca dispreţ faţă de dispreţ). Teama induce la o nevoie nevrotică de afecţiune, dragostea ţigănească/ sexualizarea frustrării, recomandată de lăutari şi vrăjitoare. Rromii trebuie să adauge la viziunea iubirii (Iisus) şi imperativul moral (Kant), echilibrul umilire-umilitate, ca revoltă demnă. Unii se cred lideri rromi, dar sunt slugi la „gagii”, alţii se cred sociologi, dar sunt asistenţi sociali, unii ţigani se cred rromi.
O cultură în care nu contează dacă eşti bun sau rău, prost sau deştept, ci dacă eşti şmecher sau bogat, este sortită dispariţiei. La rromi, rezistenţa nevrotică faţă de realitate înseamnă negarea adevărului: să ştii doar ce deja ştii, să vezi numai ce doreşti. „Planul ca ţiganul” înseamnă să acţionezi după cum simţi, imediat şi improvizat, nu după ce ai gândit cum e cel mai bine să faci. Creierul abdominal (instinctual) este responsabil de o mare parte din simţurile/ emoţiile necontrolate, ca frica, invidia, lăcomia, dorinţa de răzbunare, senzaţia de foame continuă (bulimia şi dragostea ţigănească, prin gol în stomac sau fluturi în stomac), cum ştim din cultura rromă şi din epopeea Ţiganiada. Tradiţia culturii rrome nu înseamnă lipsă de morală şi stil de viaţă învechit, ci o reinventare a solidarităţii responsabile. De la Iisus încoace, ce li se reproşează rromilor este eşecul instituirii gândirii şi blocarea în simţuri primare, primitive. Patetismul religiozităţii rrome este considerat formă vidă, frică şi lipsă de credinţă: „misticism primitiv” sau „misticism ateu”. Dezagregarea morală a unui popor începe când onoarea personală devine mai importantă decât onoarea colectivă, publică. Biblia nu se referă decât la iubirea aproapelui (comunitară, publică), iar Iisus, în cel puţin două cazuri, este mai degrabă tolerant şi vag faţă de ideea iubirii intime/ private. Nu doar că există o confuzie între iubire şi nevoia de ataşamente, specifică individuaţiei /maturizării tinerilor, dar există chiar şi tipuri culturale diferite de a face/ înţelege iubirea, ca pasiune, de la modelul mediteranean (francez, spaniol, italian), la modelul anglo-saxon sau oriental. Şi, evident, în toate, modelul celui neiubit, care are o nevoie nevrotică de afecţiune, cel mai adesea din pricina dezorganizării ataşamentelor la vârsta copilăriei.
Este şi cazul a ceea ce s-ar putea numi „dragoste ţigănească”, care propune ca remediu, prin lăutari şi ghicitoare, genitalizarea/ sexualizarea sado-masochistă a frustrării. Ca în mitul lui Don Juan (care îşi căuta sufletul pierdut în trupul femeilor, ca o încercare de renaştere), este un remediu total greşit, ca orice drog, care duce la eşecul predictibil al oricărei relaţii stabile/ serioase. Deşi sunt simbiotice, la rromi mintea (gândirea) şi corpul (simţurile), forma (structura) şi conţinutul (cultura) sunt dihotomice.
Renumitul părinte al civismului rrom Nicolae Gheorghe este un reper moral fiindcă a ales între curajul căutării şi acceptării adevărului şi a se minţi asupra erorii civismului rrom. Cine nu ştie cum să se salveze pe sine, nu doar că nu poate salva pe nimeni, dar îi mai şi încurcă pe cei care pot. Este grav că adevărul este contestat ca neadevăr şi că Mişcarea rromă nu consideră acest fapt o dilemă morală, cauză a autodistrugerii. Un popor care ghiceşte nu este interesat de lupta dintre adevăr şi minciună, mistificare versus demistificare, desvrăjire versus revrăjire. La rromi este indecisă lupta dintre logica sensului simţurilor (corp, senzaţii) şi logica sensului gândirii (minte, sentimente). Testamentul lui Nicolae Gheorghe este îndemnul reîntoarcerii elitelor la popor pentru codificarea şi selecţia înnoitoare a mentalităţilor rrome. De la Iisus încoace, ce li se reproşează rromilor este eşecul instituirii gândirii (în duh) şi blocarea în simţuri primare/ primitive. Tradiţia ubicuităţii rrome este de a fi pretutindeni şi nicăieri, nomadismul ca marginalitate spaţială (ghetou) şi (a)temporală. Interesul „liderilor” nu este recunoaşterea ca şefi de către rromi, ci de către instituţiile statului, ca slugi peste slugi. Coranul (sura 18 , vers 50) zice că Diavolul a fost pedepsit de Dumnezeu fiindcă nu s-a închinat omului (Adam). Avea dreptate!
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii