Generalul Ion Burlui:

Viaţa presupune să o iei în piept, nu să te ascunzi şi să o laşi să treacă pe lângă tine

Arată impresionanţi la defilări… Drepţi, cu bărbia ridicată mândri, impecabili până la cea mai fină cusătură… Bat pasul cadenţat în ritmul cântecului ostăşesc, cu mâna la chipiu înţepenită în unghi perfect, iar dacă există un cât de mic sentiment de patriotism în privitorul de pe margine, respiraţia i se poticneşte de emoţie. Să recunoaştem, detestăm războaiele, dar ne plac militarii la defilări.

Urâm şi ne sperie grozav conflictele, nesiguranţa personală, ameninţările la adresa ţării, posibilitatea de a ne trezi într-un rău capital, dar când, Doamne fereşte, este să se întâmple, ajutorul vine de la acei bărbaţi şi femei impecabili de la defilări, care cândva au depus un jurământ să apere, să salveze, să se aşeze între omul simplu şi pericolul care îl ameninţă. Iar cei mai mulţi dintre aceştia au devenit militari pentru că au simţit că asta este menirea lor, a miilor de bărbaţi şi femei care au îmbrăcat uniforma nu doar pentru că e confortabil şi sigur să fii angajatul statului, ci pentru că nu puteau fi altceva decât militari.

„Am primit de la viaţă mai mult decât mi-aş fi putut închipui”

 Când era mic, bunica lui de la Mălini îi povestea despre străbunicul mort la Mărăşeşti, în Primul Război Mondial. Peste ani i-a găsit numele pe placă. Avea doar 33 de ani… Dar bunica nu vorbea despre moartea tatălui ei cu jale sau blestemând cu ură pe cei care l-au ucis, ci cu un soi mândrie simplă, împăcată, ca de un sacrificiu de neevitat într-un război drept purtat de străbunicul şi camarazii lui pentru apărarea pământului şi a credinţei strămoşeşti.

„Acesta a fost patriotismul pe care l-am învăţat eu de la bunica. Am crescut cu poveştile ei de război, la mine, la Mălini, acolo unde când doi oameni aveau o înţelegere se priveau în ochi şi îşi strângeau mâna. Era o înţelegere mai puternică decât orice act notarial sau hotărâre judecătorească. Era o înţelegere bărbătească peste care nu trecea nimic altceva” mi-a spus la un moment dat generalul de brigadă Ion Burlui, până acum câteva „secunde” şeful Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Suceava.

Săptămâna care a trecut a fost ultima de muncă în cadrul unităţii, pentru că generalul a hotărât, la 57 de ani, să se pensioneze, după 38 de ani de „militărie”, 35 de ani ca ofiţer şi 9 ani la conducerea ISU Suceava.

A încheiat cei 9 ani ca inspector-şef exact cum i-a început, cu intervenţii ale pompierilor la inundaţii. În 2009, imediat după numirea lui, au fost inundaţii mari în judeţul Suceava, iar zilele acestea zeci de oameni şi comunităţi au din nou nevoie de ajutorul militarilor pentru că apa le-a cotropit iar casele, grădinile, agoniseala, a dat peste drumuri şi poduri.

„Fără să am pretenţia că aş fi un om de o pioşenie deosebită, zic ca în Psalmul 70 a lui David, «Viaţa mea a fost o minune». Am primit de la viaţă mai mult decât mi-aş fi putut închipui că-mi va oferi. Personal şi profesional… Dar orice început are şi un sfârşit. Ies la pensie pentru că aşa este normal, să laşi locul celor ce vin din urmă. Eu ţin la colegi ca la copiii mei. Am încercat să-i învăţ ce ştiu şi mă simt responsabil pentru ei. Sunt buni, iar acum e rândul lor. Este aiurea ca cei maturi să spună despre urmaşi că sunt răi şi slabi. Dacă noi suntem buni este meritul înaintaşilor noştri, iar dacă urmaşii noştri sunt slabi este vina noastră, pentru că noi i-am format. Dacă spunem că cei pe care i-am format nu sunt buni, trebuie să mergem în faţa oglinzii şi să ne dăm două palme” crede Ion Burlui.

Ion Burlui are în spate o carieră impresionantă şi mai toată la vârf. CV-ul generalului, un urcuş profesional demn, în 35 de trepte, ar ocupa o pagina întreagă de ziar. Pe scurt, a terminat Şcoala de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, Bucureşti. A fost şef de promoţie, aşa că l-au oprit acolo câţiva ani, ca instructor. În 1987 a venit acasă, la Grupul de Pompieri Suceava, primind şi funcţia de locţiitor al comandantului de companie. În cadrul aceleiaşi unităţi a fost, pe rând, comandant de companie, şef Birou Asigurare Tehnică Materială şi Financiară, adjunct al comandantului pentru logistică, apoi şef al Serviciului pentru Logistică, apoi prim-adjunct al inspectorului-şef şi, din 2009, inspector-şef al ISU Suceava. În 2013 a fost numit şeful suprem al pompierilor din România, dar a demisionat din funcţia de inspector general în februarie 2014, după accidentul aviatic din munţii Apuseni, într-o conjunctură cunoscută de toată ţara. În 2013 a fost avansat în grad de general, grad cu care a revenit la conducerea ISU Suceava la sfârşitul lui ianuarie 2014. Tot în 2013, Ion Burlui şi-a luat doctoratul pe „Managementul riscului de incendiu la păduri”, până atunci absolvind o serie lungă de cursuri de pregătire în diverse domenii specifice muncii de pompier şi de şef de unitate militară. Între timp a făcut doi copii şi a devenit bunic.

 Viaţa de militar, o predestinare

„Au fost voci care v-au acuzat că sunteţi un şef cam strict, conservator, încartiruit în regulamente şi proceduri, chiar drastic”, mă adresez generalului, care a acceptat să purtăm această discuţie în timp ce citea şi semna un vraf de documente. Semnează, „poc” ştampila, iar semnează, iar „poc” ştampila, dar se opreşte brusc după întrebarea aceasta şi mă priveşte drept în ochi, pe deasupra ramei ochelarilor, în timp ce răspunde: „Pentru un comandant, autoritatea nu ţi-o dă gradul de pe umăr sau funcţia, ci competenţa. Un subaltern care nu găseşte la comandantul lui un răspuns nu va păstra faţă de el, prea multă vreme, respect şi îl va citi repede că nu stă pe locul potrivit. Sunt destui şefi care au ars etape şi s-au aşezat mai devreme pe scaunul de şef. Nu-i bine nici pentru ei, nici pentru subordonaţi, care ajung să sufere. Drastic, da. Pe colegii mei i-am ajutat cu orice au avut nevoie, dar nu am negociat niciodată cu munca. Pe 14, când luăm salariul, suntem colegi, când intrăm şi ieşim pe poartă şi ne strângem mâinile, suntem colegi, atunci şi în faţa atribuţiilor de serviciu suntem tot colegi. Nu fac concesii cu mine, cu prestaţia şi timpul meu la muncă, aşa ca nu pot proceda altfel cu subalternii. Şeful trebuie să vadă în aşa fel ca oamenii să-şi facă treaba şi n-ar fi corect să-i lase să persevereze în greşeală, pentru că i-am pierdut. S-ar putea la un moment dat, acel om, cu bună dreptate, să mă întrebe: «Domnu’ general, când aţi fost corect, când am făcut o greşeală impardonabilă şi m-aţi iertat sau acum când spuneţi că nu se mai poate?». Este periculos şi incorect faţă de întreg colectivul să ierţi greşeli în cascadă. Deci drastic, da. Mi-am asumat asta când am îmbrăcat uniforma militară.

Eu chiar cred şi nu uit că suntem plătiţi din banul cetăţeanului, iar cetăţeanul acela anonim de pe strada nu ştie că eu am datorii la bancă, că poate copilul meu este bolnav sau că sunt mahmur după o cumetrie. El ştie doar ca atunci când are o problemă sună la 112 şi «zâna cea bună» îi răspunde şi îi trimite ajutor.

Dacă nu credem în asta, facem pasul în spate şi lăsăm pe altul să facă meseria asta care crede în ea. Nu ne jucăm în această profesie pentru că s-ar putea întâmpla să ne jucăm cu viaţa unui om” întăreşte interlocutorul meu.

Îmi amintesc brusc de ce-mi spunea cineva, o rudă de-a generalului, că, elev fiind la Bucureşti, el nu s-a plâns niciodată părinţilor de viaţa, nu întotdeauna lină, pe care a dus-o în şcoala militară. Asta deoarece pentru el totul era normal şi corect şi bine, era calea pe care şi-o alesese singur, era viaţa pentru care, spune el, a fost predestinat.

„A spune despre viaţa militară că este grea, la fel cum spui de matematică că este grea. Dacă n-o ştii, te temi să ieşi la tablă. Un copil care are atracţie pentru materie, care a învăţat şi ştie să rezolve cerinţele, acela nu se va teme să iasă la tablă, ba va merge şi la olimpiadă. Tratată cu drag şi cu respect nicio meserie nu este grea.”

Astăzi, de-ar fi să aleagă din nou, tot militar ar alege să fie şi spune că nimic din ceea ce a făcut, contestat sau nu de alţii, în cei 38 de ani de carieră militară, n-ar corecta.

Îşi aminteşte clar prima zi la Grupul de Pompieri Suceava, în 1987, când şef de unitate era colonelul Gheorghe Isar, iar şef de Stat Major era colonelul Eugen Găitan. Oameni normali. „Colonelul Găitan m-a luat sever din prima zi. «Băiete, îţi vin lucrurile de la Bucureşti. Sunt multe?» Ce multe?! Aveam câteva, pentru că locuisem într-o garsonieră. «Ia-ţi liber şi aşteaptă-ţi lucrurile». Imediat, după o zi, două, m-a întrebat iar: «Ai casă?», «N-am casă», «Hai cu mine la primărie». Şi mi-au dat casă. Eram tânăr, dar instrucţia nu-mi cădea din mână. Nu venea nimeni peste mine să-mi corecteze deciziile” şi-a amintit generalul Burlui. Văd în el încă băietanul cu care, în copilărie, am locuit pe aceeaşi stradă. Blond, slab ca un ţâr, prietenos, dar reţinut în acelaşi timp. Noi, ceilalţi copii, mai jucam încă „Vieţile” în mijlocul drumului, când el plecase deja de acasă, la şcoala militară. L-am regăsit peste ani mulţi, în uniformă, tot slab, tot prietenos, dar deja bărbat care ştia ce vrea.

Despre disciplină şi cum să aduci medici şi pompieri împreună

Fără acel scurt „intermezzo” la Bucureşti, la conducerea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, Ion Burlui a muncit neîntrerupt în unitatea militară care azi se prezintă drept ISU Suceava. A fost martorul metamorfozării acestui „serviciu al salvării” de la o unitate militară care asigura doar stingerea incendiilor, la una care acoperă în prezent managementul tuturor situaţiilor de risc pentru cetăţean, de la cele mai mici, până la catastrofe. A fost martorul profesionalizării armatei, a dotărilor în serie cu tehnică nouă de luptă, a însuşirii de către ISU de noi şi foarte diverse atribuţii. Ca ofiţer a lucrat cu soldaţi în termen, apoi cu militari profesionişti şi spune că faţă de primii a avut o responsabilitate în plus.

„Aveam obligaţia să îndeplinesc misiunile, dar mai aveam obligaţia şi să trimit înapoi acasă, tot sănătoşi, copii de 19-20 de ani pe care părinţii îi trimiseseră în armată sănătoşi. La incendii nu intrau în foc decât cu un ofiţer. Pe vremea aceea eram doi. Nu puteam să fiu un iresponsabil – dacă ieşea bine să fie meritul meu, iar dacă ieşea prost să fie greşeala lor. Şi uitaţi că în toţi anii, până în prezent, ne-a ferit Dumnezeu în unitate de accidente de muncă grave şi, ferească sfântul, de vreun deces” spune fostul şef al pompierilor suceveni.

„Disciplina” are un înţeles aparte pentru Ion Burlui. Spune că este a treia – dar pe aceeaşi linie – calitate din cele trei pe care le-a cerut şi le-au avut oamenii lui buni, pe lângă un corp şi o minte sănătoase şi acumularea de deprinderi, priceperi şi cunoştinţe teoretice. Dar nu e vorba, spune el, de „disciplina lui moş Teacă”, ci de una de sistem, înţeleasă, care a făcut, în timp, din ISU structura solidă şi eficientă care este în prezent.

„Această disciplină în sistemul ISU a dat roade. Acum 25 de ani, când au început discuţiile, spuneau că este imposibil să aduci împreună pompieri şi medici. Dar s-a putut. Şi cum funcţionează astăzi ISU?! Cât de vital este astăzi ISU?! Şi toate prin disciplină de sistem, prin delimitarea perfectă a atribuţiilor, responsabilităţilor. Un ISU cu oameni pregătiţi, asumaţi, pentru că poţi avea tehnica de pe lume, dacă n-ai oameni potriviţi să o exploateze n-ai făcut nimic” crede generalul.

Îmi vorbeşte apoi despre „războiul” pompierilor, unul care – spre deosebire de cel al altor „arme” care se instruiesc toată cariera şi, din fericire, nu intră în luptă reală niciodată în întreaga viaţă – este de fiecare zi, continuu, diferit şi câteodată extrem.

„…Împreună cu colegii mei le-am înfruntat, ca să protejăm în primul rând vieţile oamenilor”

În anii mulţi ca ofiţer operativ, căpitanul, colonelul sau generalul Ion Burlui a văzut şi trecut prin multe grozăvii. Au fost atât de multe încât îi las doar două secunde ca să amintească despre prima care-i vine în minte.

„Când era să pierd oameni”, îmi spune în scurtul răgaz şi îmi povesteşte despre o duminică din 2010, o intervenţie după inundaţii, în zona Paltin, comuna Brodina, unde pompierii fuseseră anunţaţi de doi fraţi, unul de vreo 6-7 ani, celălalt în clasa a VII-a, blocaţi pe o insuliţă în mijlocul râului Suceava, râu agresiv şi cu debit foarte mare.

„Pe cel mic îl luase apa deja, când am fost anunţaţi să-l scoatem pe cel mărişor. Am trimis acolo oameni şi am primit asigurări că nu sunt probleme, că îl vor scoate de pe insulă. Nu a fost posibil, pentru că apa tot creştea. Am plecat acolo, dar tot drumul am stat cu telefonul la ureche. Am vorbit la Bucureşti să-mi trimită elicopter. La faţa locului erau părinţii copiilor, lume din sat, preot, primar, era o mare de oameni. Apa crescuse atât de mult că în luncă, pe iarbă, pe unde am mers, era apa până la brâu. Era deja ora 4 după-amiază şi copilaşul era tot pe insuliţă. Am zis că nu pot să stau până venea elicopterul de la Bucureşti. Am văzut în amonte nişte copaci şi am legat de acolo o barcă pe care să o cobor cu oameni până la insuliţă, la copil. Am luat patru militari dintre cei care s-au oferit voluntar, care ştiau să înoate, le-am dat veste de salvare cu plută şi au coborât cu barca spre peste insuliţă. Eu eram mai în aval şi comunicam mereu cu copilul, când numai ce văd că vine un val mare care împinge barca de pe direcţia bună şi o umple cu apă. Aveam la mine, inspiraţie de la Dumnezeu, cred, un cârlig cu cioc cu care am agăţat barca şi am tras-o la mal, cu tot cu colegii mei. Era legată cu o coardă care în mod normal ar trebui să ţină la 2500 kg forţă. Abia trăsesem barca şi oamenii săriseră într-o secundă din ea, când a venit alt val, coarda a pocnit brusc şi barca a pornit glonţ. Am găsit-o la Vicov, la baraj. O secundă a făcut diferenţa între viaţa şi poate moartea oamenilor mei” a povestit Burlui evenimente ce parcă se desfăşurau chiar atunci sub ochii săi.

Şi-a amintit apoi de incendiul de la fabrica de cauciucuri, tot din 2010, când pompierii lui au trebuit să intre în fabrică sub pericolul exploziei prafului de cauciuc. Se putea întâmpla în orice clipă. „Pentru că nu puteam să fiu laş, şi poate ca să-i îmbărbătez, eu m-am urcat pe fabrică, unde cu alţi colegi am luat măsuri să nu se apropie flacăra prea mult de perete” spune el despre acea grea şi periculoasă intervenţie care s-a încheiat cu bine.

Povesteşte şi despre incendiul de la Arhiepiscopie, de la începutul lui ianuarie 2015, când afară erau minus 17 grade, un incendiu în care a ars mult lemn şi care degaja temperaturi foarte mari. „Peste 150 de militari au fost mobilizaţi acolo. Vă aduceţi aminte fotografiile cu pompierii cu ţurţuri de gheaţă la căştile de protecţie, în jurul feţei? Colegii mei au fost eroi atunci. Le îngheţaseră şi ochii în cap, aveau gheaţă pe echipamente, dar şi-au făcut extraordinar treaba şi focul nu s-a extins” a încheiat el despre acea misiune.

Pomeneşte la rând de intervenţii la inundaţii, despre un incendiu din 1986, când era într-un stagiu la Suceava, care cuprinsese şapte case chiar în satul lui, la Mălini. Despre alt incendiu, atât de greu de oprit, din august 2011, când au ars şase case la Cornu Luncii, toate situaţii în care oameni disperaţi strigau, trăgeau de pompieri voind ca ei să facă mai multe decât Dumnezeu, dar în care, el şi colegii lui, au trebuit să se ţină tare şi să lupte cu îndârjire.

„Tot greu a fost şi accidentul cu victime multiple din toamna trecută, de la Sasca. Mi-a fost greu şi când m-am trezit la un incendiu la tata şi la fratele meu în curte. Când vezi oameni în năpastă, oameni disperaţi, speriaţi, oameni morţi, te încarci emoţional, nu eşti de tablă. Poate la faţă nu se vede, dar sufletul îţi plânge în acele momente. Au fost multe grozăvii pe care împreună cu colegii mei le-am înfruntat ca să protejăm, în primul rând, vieţile oamenilor. Frică? Dacă pe mine sau pe colegii mei ne încearcă, o sufocăm acţionând. Dacă laşi frica să vină peste tine te faci ajutor de bucătar, laborant, poet, admirator al naturii, dar nu pompier” a încheiat Burlui.

Inspector general şi o demisie „din demnitate”

Experienţa de câteva luni la conducerea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă a generalului Ion Burlui s-a încheiat cu o demisie. „Din demnitate”, declara el unui reporter tv lângă sediul MAI, imediat după ce ministrul Radu Stroe i-a acceptat demisia.

Ţara, Ministerul de Interne, IGSU-ul condus de suceveanul Ion Burlui au „fiert” în dezbatere publică după accidentul aviatic din Munţii Apuseni, din 20 ianuarie 2014. Un avion pilotat de Adrian Iovan, cu copilot şi cinci pasageri la bord, a aterizat forţat, de la circa 1500 m, în munţi, lângă satul Petreasa, la limita dintre judeţele Cluj şi Alba. Au murit atunci comandatul Adrian Iovan şi studenta la medicină Aurelia Ion. Au fost răniţi copilotul şi patru pasageri. Desfăşurarea operaţiunilor de salvare a generat un iureş de comentarii şi acuzaţii şi s-a lăsat cu demisii la cel mai înalt nivel. Parchetul General nu a găsit vinovaţi printre cei acuzaţi de opinia publică şi, după mai bine de 4 ani şi jumătate, Ioan Burlui susţine cu tărie că pompierii şi-au făcut şi atunci, în Apuseni, datoria corect şi cu demnitate. Las propriile lui cuvinte să susţină aceasta:

„În momentul accidentului din Apuseni nu a fost apel la 112. Doctorul Arafat a fost cel care m-a sunat din Ungaria, după ce pe el îl anunţase personal doctorul Zamfir, unul dintre medicii supravieţuitori, chiar de la locul accidentului. Mi-a spus: «Nelule, asta ştiu, uite, ai numărul acesta de telefon, ia legătura cu omul şi vezi ce se poate face».

 N-am respectat procedurile, da, am recunoscut şi în faţa procurorului Parchetului General, şi în secunda doi am pus forţe în mişcare din patru judeţe. Procedura spune ca inspectorii-şefi, după primirea anunţului, să treacă la pregătirea oamenilor în cazarmă, iar abia după primirea planului de căutare-salvare dat de structura aeronautică să pună în mişcare forţele. Primele coordonate aeronautice au venit după o oră, dar eu câştigasem deja o oră de deplasare. Ora aceea a însemnat mult. Adevărat că pădurarii au ajuns primii. Dar nu eram în competiţie şi a fost extraordinar de bine că au găsit locul şi victimele, şi era normal să ajungă primii, pentru că erau de acolo, cunoşteau zona. Ai noştri au făcut 300 km, pentru că nu ştiau unde trebuie să ajungă. Când s-a făcut împărţirea muntelui, fiecare a luat câte o felie. Noi anunţaserăm autorităţile locale să caute, să meargă acolo. Oamenii auziseră avionul, era firesc ca cineva de mai aproape să ajungă primul şi să încerce să dea ajutor supravieţuitorilor. În Apuseni, a fost un accident de avion. Adică un avion a căzut din cer, de la aproape 1500 m înălţime. Cazi de pe bicicletă, te loveşti cu capul de o bordură şi mori, iar acolo a căzut un avion din cer pe munte, pe timp de iarnă, să realizăm lucrul acesta! Putea să nu fi supravieţuit nimeni. S-au pierdut două vieţi, dar cinci oameni au supravieţuit.

Ştiţi că a doua zi procurorul, care ştia exact coordonatele locului accidentului, a făcut cu maşina de teren, cap-compas, 3 ore? Din momentul anunţului, noi am ajuns după 5 ore şi 15 minute, pe timp de iarnă, pe teren necunoscut, pe munte, pe întuneric. Să mă gândesc că a fost o misiune ratată, eu, ca tehnician, nu pot să fac asta!”.

Cap-coadă, cele câteva luni ca inspector general au fost pentru Ion Burlui „altceva”, un altceva care i-a dat viziunea a ce înseamnă, la nivel naţional, mecanismul salvărilor în situaţii de urgenţă şi l-a făcut să înţeleagă lucruri care de la nivelul unui inspectorat judeţean nu se văd. Dar, mai important, cele câteva luni l-au făcut să realizeze că şef fiind, şi la acest nivel trebuie să-şi asume luarea deciziilor pentru că, spune el, „Dacă ai ajuns pe un scaun de şef adus de apă, nu vei avea niciodată curajul să-ţi asumi răspunderea unor decizii importante”.

 „A fost o onoare pentru mine să fiu comandantul acestei unităţi”

„Aţi fost mândru de ceva în mod special, în toată cariera de militar?” îl întreb pe încă (la momentul discuţiei) şeful ISU Suceava.

„Ai momente de mândrie când reuşeşti să faci ceva pentru omul de lângă tine. Când am văzut un om amărât, bătrân, neputincios şi am reuşit să fac ceva pentru el şi să-l văd mulţumit, am fost mândru de mine. Viaţa a fost o minune pentru mine că am putut să fac câteva astfel de lucruri. Profesional, a fost o onoare pentru mine să fiu comandantul acestei unităţi. A fost o onoare pentru mine să fiu chemat de ministrul de interne de atunci, Radu Stroe, de secretarul de stat, generalul Chiper, să stau la comanda tuturor pompierilor din România. A fost o onoare să fiu avansat acum 5 ani la gradul de general şi să fiu chemat pentru asta la Cotroceni” a declarat suceveanul Ion Burlui.

Cea mai mare mândrie a simţit-o însă când a surprins o discuţie între un ministru şi primul ministru, în 2013, Victor Ponta.

Persoane şi personalităţi aşteptau pe aeroport trupurile neînsufleţite ale românilor care muriseră în grozavul accident de autocar din Muntenegru, în care au pierit 19 oameni, iar 29 au fost răniţi. Ministrul i-a şoptit lui Ponta că o anume structură ce trebuia să-şi facă treaba o cam încurcase de data aceasta, iar primul ministru i-ar fi replicat: „Tu crezi că ăştia sunt de la ISU, să se mişte la minut?!”.

Iniţierea operaţiunii de repatriere a românilor implicaţi în accidentul din 23 iunie, din Muntenegru, a fost iniţiativa personală de Ion Burlui. Era weekend şi venise de la muncă la hotel, când a văzut ştirea pe burtiera unei televiziuni centrale. Spunea acolo că autocarul este ucrainean, dar că e vorba şi de români. Putea să ignore ştirea ca să nu-şi asume responsabilităţi, dar a pus mâna pe telefon şi a căutat informaţii. La dispecerat nu ştia nimeni nimic, la Ministerul de Interne şi la „Externe” tot nimic, iar la ambasada din Muntenegru, ambasadorul era în concediu. Consilierii de la IGSU spuneau generalului să nu se bage, că nu e treaba instituţiei, dar Burlui ştia că este. Aşa că a insistat. Abia în Serbia a obţinut informaţiile necesare pentru a putea pune în mişcare rotiţele şi să aducă românii acasă.

„Cu toată tristeţea momentului, acolo, pe aeroport, când din rândul doi am auzit replica primului ministru, am fost mândru” mărturiseşte generalul.

„Este exclus a ne gândi că suntem o adunătură de derbedei”

 Ion Burlui a trecut în rezervă, dar face încă în fiecare zi şi câte 200 de flotări. La 57 de ani e călit fizic, mental, psihic, în laudele şi şuturile primite în 35 de ani de carieră de ofiţer de pompieri, aşa că este un om şi un profesionist împlinit. Mai mult ca probabil că nu va începe să crească struţi sau iepuri la Mălini, ci va munci în continuare undeva, fie şi ca voluntar, deoarece, spune chiar el, mai are multe de transmis. Îi vor lipsi sau nu cele două telefoane şi o staţie de emisie-recepţie, permanent deschise în ultimii 9 ani, nu se ştie. Alerta de inundaţii pe Bistriţa din cauza gheţii, chiar în noaptea de Anul Nou, convocările de urgenţă, pe viscol, caniculă sau furtună, la Prefectură cu ai cărei şefi s-a înţeles de altfel foarte bine, indiferent ce culori politice au avut aceştia? Îi vor lipsi şefia, implicarea, provocarea de a fi în prima linie? Probabil că da. Sigur că da. Dar tot el spune că nu va putea trăi decât aşa cum a înţeles cândva, uitându-se la căruţele care treceau pe drum la Mălini.

„Vezi câte un cal care trage greu o căruţă încărcată cu buşteni. Îi vezi toţi muşchii şi tendoanele încordate de efort, da, dar merge apăsat, cu capul sus, mândru, privind doar în faţă. Şi vezi cai care cară o căruţă goală păşind cu capul în jos, căutând parcă după chiştoace. Eu n-am vrut să fiu aşa. Greutăţile au fost ale mele, le-am dus cu mândrie în spinare şi am privit înainte. Viaţa presupune să o iei în piept, nu să te ascunzi prin colţuri, să o laşi să treacă pe lângă tine. Eu cred în bine. Refuz să cred, cum îmi spunea cineva, că poporul acesta e o turmă de oi negre. Poporul român, oamenii aceştia care muncesc şi asudă sunt o turma de oi albe în care, e drept, din loc în loc apar şi oi negre. Dar nu acestea ne definesc. Este exclus a ne gândi că suntem o adunătură de derbedei. Poporul român nu este definit de răutate, de lene, de imoralitate. Este definit de bunătate, credinţă, normalitate. Trebuie să credem în asta cu toată fiinţa şi să avem încredere în copiii şi nepoţii noştri” susţine generalul pompier, din această săptămână în rezervă, Ion Burlui. Şi încheie politicos: „Să vă dau o maşină, să vă ducă unde mai aveţi treabă, că plouă tare afară!”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: