Implicarea limbii române – prin caracterul său unitar pe teritoriul provinciilor noastre istorice – în înfăptuirea Marii Uniri a fost convingător demonstrată şi este recunoscută de orice ins de bună-credinţă. Argumentele în acest sens s-au aflat şi se află nu doar la îndemâna specialiştilor, a elitei intelectuale, ci şi a oricărui vorbitor care a avut posibilitatea – în vremuri mai vechi ori mai apropiate de noi – să comunice şi să se înţeleagă cu conaţionali din diferite zone ale românismului.
În consecinţă, nu credem a exagera afirmând că, la Centenarul actului / actelor istorice din 1918, însuşi cuvântul românesc se află în sărbătoare. Drept care, episodul de faţă al rubricii se doreşte un omagiu adus limbii române, mirabilei entităţi pe care, „de la Nistru pân-la Tisa”, băştinaşii milenari au creat-o, sporindu-i mereu frumuseţea, bogăţia, puterea de a exprima idei şi adevăruri înalte ori simţiri alese, ca şi stări de revoltă şi neîmpăcare cu realităţi nedrepte. Într-un asemenea context, revelatoare sunt înseşi documentele în care, în trei momente memorabile de acum o sută de ani, au fost transpuse voinţa şi hotărârea trăitorilor din teritorii separate prin graniţe nefireşti de Ţara-Mamă de a-şi uni destinele sub oblăduirea acesteia.
În ordine cronologică, primul eveniment şi primul document care au dat expresie curentului unionist din spaţiul românesc încă necuprins între fruntariile statale fireşti este cel din 27 martie (stil vechi) 1918, prin care Sfatul Ţării din Basarabia, întemeindu-şi opţiunea pe argumente ale „dreptului istoric şi dreptului de neam” şi pe cele ce ţin de principiul „ca noroadele să-şi hotărască singure soarta”, afirma voinţa poporului din aşa-numita Republică Democratică Moldovenească, „în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria”, de a se uni cu „mama ei România”. Caracterizat stilistic prin concizie şi precizie, „Actul” (termen ce cumulează semantic ideea de „document” şi pe cea de „fapt, înfăptuire”) era totuşi cuprinzător, evocator şi marcat de entuziasmul unei decizii deopotrivă reparatorii şi optimiste. În aceste ultime două sensuri, e de remarcat expresivitatea formulării acuzatoare la adresa celor care au anexat în 1812 Basarabia („ruptă de Rusia…din trupul vechii Moldove”) şi viziunea încrezătoare a actului irevocabil şi definitiv: „de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România”. Certitudinea prelungirii în eternitate a consecinţelor actului, chiar dacă, din păcate, n-a fost confirmată de istorie, revenea redundant, cu efect de întărire a ideii, şi în urarea de final din declaraţie: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!”.
În acelaşi an reprezentând un reper temporal excepţional în istoria noastră, „joi, în 15 / 28 noiembrie”, „în sala sinodală din Cernăuţi”, Congresul General al Bucovinei adopta o Moţiune similară celei evocate anterior. De dimensiuni mai ample, apelând la un limbaj curat românesc în care se resimte sincronizarea cu cele mai evoluate curente ale Europei vremii şi aceeaşi grijă pentru cuprinderea unor argumente de netăgăduit, Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România vestea că, pentru bucovineni, care, prin veacuri, „n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va întregi”, „ceasul acesta mare a sunat”, împlinindu-se „marele vis al neamului…prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa” (de remarcat viziunea de ansamblu asupra procesului unionist).
În înşiruirea cuprinzătoare a argumentelor deciziei prevalează cele istorice: „de la fundarea Principatelor Române, Bucovina…a făcut pururea parte din Moldova”; în cuprinsul hotarelor sale „se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa”; fiii săi „umăr la umăr cu fraţii din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor”; în cei 144 de ani de ocârmuire străină, bucovinenii, care au fost nevoiţi să lupte „ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin” au îndurat „micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică”, fiind împiedicaţi, totodată, „de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig” ale provinciei lor etc.
Moţiunea Congresului, care da seamă şi despre altitudinea intelectuală şi viziunea politică înaintată a celor ce au conceput-o, este, în acelaşi timp, o mostră reprezentativă pentru resursele de expresivitate ale limbii române. Subordonate atunci susţinerii unui ideal politic, multe dintre cuvintele şi construcţiile utilizate se menţin şi astăzi ca elemente ale unei limbi literare cu virtuţi estetico-afective: pururea, umăr la umăr, fiinţa neamului, cu de-a sila, smulsă din trupul Moldovei, strâmbătăţi şi persecuţii, să-şi înstrăineze firea, să-l învrăjbească, izgonirea limbii, despoiată de vechea moştenire, ceasul mântuirii, a zguduit din temelii etc.
Şi în acest caz, viziunea asupra duratei înfăptuirii istorice hotărâte – „unirea necondiţionată şi pentru vecie” – este una optimistă, valabilitatea în timp a acesteia fiind, cum se ştie, parţială.
Dacă actul unirii basarabean se remarcă, în primul rând, prin concizie şi precizie, iar moţiunea bucovineană prin forţa de convingere a expresivităţii în argumentare, Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 frapează prin structurarea sistematică pentru cuprinderea tuturor principiilor moderne ale dreptului şi a obiectivelor de înnoire asumate în sensul respectării unor libertăţi fundamentale. Astfel, în cuprinsul celor 9 articole, cel de al III-lea cuprinde 6 puncte care proclamă, pentru locuitorii viitorului teritoriu unit cu România („Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”), „deplină libertate naţională”, „egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională”, regim democratic („vot obştesc, direct, egal, secret”), „desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti”, „reformă agrară radicală”; muncitorimii industriale – „aceleaşi drepturi şi avantagii” ca „în cele mai avansate state industriale din Apus”…
Ideile moderne, ca şi elementele neologice mai pregnante în compoziţia lexicală a textului (drept inalienabil, autonomie provizorie, drept de reprezentare, principiul conducător, raporturi internaţionale, instituirea…), creează, măcar parţial, în ciuda unor forme arhaice (arător „arabil”, muncitorimei, avantagii, mulţumirei şi admiraţiunei…), impresia de document de actualitate.
De această dată (ironie a istoriei?) nu apare explicit formulată ideea de act definitiv, perpetuu.
Pentru finalul prezentării, câteva concluzii se impun. Cele trei documente, aproape interschimbabile, dacă se face abstracţie, printre altele, de argumentele istorice specifice şi de identificările teritoriale, demonstrează ele înseşi, prin unitatea şi asemănările de limbaj, că româna era şi este limba identitară pentru românitatea majoritară a celor trei provincii unite în 1918 cu Ţara.
În cuprinsul lor, argumentele logice, istorice sunt potenţate de forţa expresivităţii întemeiate, la rândul său, pe raţiunile… de suflet ale opţiunilor exprimate.
Caracteristici generale sunt, de asemenea, solemnitatea imprimată afirmării voinţei de unire, dozajul potrivit în folosirea neologismelor şi neaoşismelor, conexiunea la ideile avansate ale vremii, temeinicia demonstraţiei aduse în atenţia propriului popor, a Europei, a lumii.
Tâlcul cuvintelor şi expresiilor din textele la care ne-am referit se situează vădit în sfera măreţiei şi, oricât de buchisit ar fi comentariul lor, această înălţime impunătoare n-ar putea fi (nu va fi fost aici – sperăm) diminuată ori coborâtă într-o banalitate incompatibilă cu semantica specială a documentelor şi cu însemnătatea evenimentelor prin care istoria noastră a fost marcată de înţelepciune şi glorie.
I.NEDELEA
Comentarii