Rudarii din Pătrăuţi, rromii care şi-au pierdut identitatea şi tradiţiile seculare

Comunitatea de rromi din Pătrăuţi nu este de tip tradiţional şi nu este săracă. Locuinţele sunt aerisite, au curţi şi garduri bine delimitate, parcelele fiind de 3-5 ari, ceea ce permite unora dintre rromi să crească şi animale. Distanţa până în centrul comunei reprezintă o barieră naturală în calea interacţiunii comunităţii de rromi cu populaţia majoritară, dar şi cu autorităţile locale, pe care aceştia le acuză că se interesează de ei doar în preajma campaniilor electorale. Comunitatea rromilor numără în prezent aproximativ 1500 de membri, aproape toţi penticostali, adică 2/3 din populaţia comunei. La ultimul recensământ, însă, trei sferturi şi-au negat etnia şi s-au declarat români. În prezent au ajuns la 1500 de oameni în mai puţin de 150 de ani, primele 4 familii de rromi venind în această aşezare după 1850. Aceasta ar fi descrierea geografică şi istorică a satului Pătrăuţi. Un cartier întreg de rromi se întinde la poala pădurii comunei, în care păşesc pe la poarta unei vile albe şi somptuoase, locuinţa de vacanţă a unor rromi plecaţi în „state”. Este însă o excepţie, pe marginea uliţei întinzându-se case modeste şi curăţele, dar şi „bordeie” fără geamuri la ferestre, improvizate cu polietilenă, să nu intre frigul prea tare. E singura comunitate fără credincioşi ortodocşi, fără cârciumă, fără chioşcuri cu băuturi alcoolice şi ţigări. Aici trăiesc ţigani fără stabor, ţigani care nu-şi fură fetele unii altora. Ţigani care cântă la vioară nu „Mama mea e florăreasă”, ci „’Naintea ta Isus iubit” (cu un singur i, cum scriu penticostalii). Pentru că la Pătrăuţi 99% din populaţie aparţine cultului penticostal. Şi, nu în ultimul rând, Pătrăuţi e, fără doar şi poate, satul cu cei mai mulţi copii pe cap de locuitor. Când religia penticostală (care dezaprobă contracepţia) se uneşte cu filonul ţigănesc (acela de a face mulţi copii), atunci se întâmplă o explozie demografică. Media e de 7-8 copii de familie. Rromii din Pătrăuţi trăiesc din câştiguri sezoniere, colectarea fierului vechi, din ajutorul social şi alocaţiile pentru copii. Vara şi toamna, dacă sezonul este rodnic, mai merg în pădure după bureţi, lemne sau fructe. Mulţi dintre ei au fost lăutari, alţii au lucrat în fabricile sucevene, astăzi închise, alţii şi-au căutat norocul în străinătate. Unii sunt parchetari, alţii muncesc în construcţii, alţii se întorc mai săraci decât au plecat, dar n-ar recunoaşte unul că poate fi vorba şi de cerşetorie. Drumurile le-au fost balastate, li s-a introdus iluminat public şi becurile ard continuu, au reţea de telefonie, li s-a reparat podeţul. 450 de milioane de lei se plătesc lunar ca ajutor social pentru 280 de rromi asistaţi de stat conform Legii 416. „Măi, mânca-ţi-aş, n-avem, mă, nici măcar pensie! Aici n-a muncit nimeni pe carte de muncă. Şi-atuncea de unde? Să ni se dea de muncă! Nu e muncă, să muncim!” A rămas obicei de pe vremea bătrânilor ca în fiecare joi, până-n prânzul cel mic, bărbaţii din Pătrăuţi să se adune la „bursa lăutarilor”. Aşa stăteau moşii lor, la răscrucea din mijlocul satului, şi aşteptau să-i tocmească românii la nunţi şi la cumetrii. Acum, oamenii din Pătrăuţi nu mai aşteaptă nimic. Odată că nu mai sunt nunţi cum erau cândva, şi a doua că s-au pocăit. S-au convertit aproape toţi la religia penticostală şi au lăsat definitiv lăutăria. Bat şi acum la ţambale şi la viori, dar în numele Domnului. Şi nu e uşor să treci de la „Pe deasupra casei mele/ trece-un stol de rândunele/ dar nu-i stol de rândunele/ alea-s dragostele mele, care m-am iubit cu ele”, la „Evanghelia/ Schimbă inima/ Va schimba şi viaţa mea”.

Am găsit în cartierul rromilor pătrăuţeni o locuinţă în care trăiesc laolaltă 23 de oameni, din care jumătate sunt copii. Ai lui Darie sunt consideraţi dintre cei săraci şi asta se vede de cum le intri în curte. Ferestrele fără geamuri, curtea plină de resturi de materiale. „Pânea, pasăre rară frace. Măliga şi loboda şi leuşteanu sunt la putere. Şi ce se mai nimereşte; urzici, barabule, fasule. Mănâncă cini ari şî, dacă ari mai mult, dă şi la cănăjât”, spun ei. Şi râd, fac cu ochiul şmechereşte şi recunosc că cei mai mulţi bani în casă vin de pe urma copiilor, beneficiari de alocaţii şi indemnizaţii Aşa vine vorba şi de cei aproximativ 200 dintre ai lor care au plecat la Londra. Au plecat mai ales cei cu mulţi copii. Dacă ai 10-12 copii şi primeşti alocaţie de la statul englez pentru toţi, poţi să trăieşti liniştit şi să mai pui şi sub saltea. E vai de viaţa femeilor din sat care pierd sarcini sau care nu pot avea copii. O femeie în capot strigă de peste gard: „Unde să plec eu decât cu doi copii?”. Un bărbat până-n 30 de ani îşi îmbărbătează nevasta: „N-avem decât trei până acum, dar e tânără femeia. Mai face ea”. Exodul spre Anglia a început în urmă cu 10 ani. Un englez de 50 de ani, Arthur, s-a împrietenit la Londra cu unul din Pătrăuţi. Rromul l-a adus pe englez în România, să vadă şi el. În scurta lui şedere, englezul s-a dat în vorbă cu o ţigancă, Varşavia. Şi, din una în alta, a luat-o de nevastă şi-a dus-o la Londra. Varşavia i-a dăruit patru copii, dar pentru că i-a fost urât de una singură între străini a început să-şi cheme neamurile pe acolo. I-a mers mintea, a început s-o rupă în engleză, apoi să înveţe birocraţia şi hârţogăraia dobândirii actelor de şedere şi pentru alocaţia copiilor. Chestiunea asta, spune gura satului, a devenit pentru ea o afacere: în ultimii ani, când numărul emigranţilor din Pătrăuţi a crescut, Geanina ar fi început să perceapă sume foarte mari de familie pentru a-i trece în legalitate. Aşa se face că Varşavia are azi în sat două case mari, cu camere multe, cum le place la rromi. Case mari şi pustii. La începutul anului ăsta, Varşavia s-a despărţit de Arthur, englezul care i-a făcut rostul în viaţă. I-a lăsat lui doi copii şi a luat ea doi. S-a măritat imediat cu un rrom din sat, Marcel, pripăşit prin Londra după 11 ani de puşcărie. Spre deosebire de Arthur, care era un om cât un dulap şi nu prea frumos la chip, Marcel e un ăla oacheş şi arătos şi-i place să-şi ducă femeia prin restaurante. „Atâta greşeală a făcut el că s-a ţinut de nişte şmecherii mai demult şi a căzut 11 ani la necaz. Puşcărie”. Toate astea ni le-a povestit, din şaua bicicletei, nea Mircea, un bătrân de 78 de ani. Nea Mirciulică ştie toate încrengăturile astea, fiindcă Marcel îi e nepot. De invidie, nea Mircea le cam poartă sâmbetele ăstora care au plecat la Londra: „Ăia care s-a dus acolo ia câte 50 de euro pe zi pe cârca copiilor. 1.500 de euro pe lună”. Şi el, după 30 de ani de muncă la IUPS, nu ia decât 1200 de lei pensie. Unde e dreptatea? Ce primăvară e la Pătrăuţi! Şi copiii ies de la şcoală şi roiesc pe şoseaua principală. Ţiganii tineri aleargă spre câmpuri, care cu Loganurile, care cu căruţele. Rup bicele pe nişte cai numa’ spume şi e o zarvă rurală cum nu s-a mai pomenit. Se strigă peste garduri pe numele lor biblice: David, Solomon, Ruben, Rahan, Estera. Luis, Armando.

Cum de s-a lipit credinţa atât de puternic în Pătrăuţi? Dumitru este fiul celui care a sădit sămânţa neoprotestantă în sat. Ca un istoric al locului îşi începe povestea sacadat, pentru claritate: „Tata! Anul 1962″. În anul acela, tatăl său, pe nume tot Dumitru zis Miţică, s-a rupt de credinţa străbună. Fusese până atunci cizmar şi pălimar la popa din Pătrăuţi. Mitică s-a pomenit o dată cu Biblia popii în mână şi, cu câtă carte ştia el, a început să silabisească din ea. Popa l-a văzut şi i-a spus: „Îţi las Biblia să citeşti acasă din ea dacă-i faci preotesei o pereche de papuci”. Mitică a făcut papucii şi a luat Biblia. Citind-o i s-a părut că nu prea e cum spune popa în biserică: nu scrie că trebuie să aprinzi lumânări, nici de pomeni nu zice nimic, nu scrie că trebuie să-i bagi popii câte o găină în traistă când vine cu botezul. „Şi din cauza asta, s-au dezbinat amândoi. Popa l-a alungat pe tata”, spune fiul. Aşa a apărut primul pocăit din Pătrăuţi. Dumitru senior a început să creadă în religia lui proprie, din ce a înţeles citind Biblia. Pe religia asta a numit-o el „creştinism”. Apoi a răspândit „creştinismul” printre rromii din sat. Peste câţiva ani, a întâlnit prin alte locuri nişte penticostali. Şi-a dat seamă că gândeau la fel şi de-atunci s-a numit penticostal. Un alt pastor, Dudi, n-a făcut seminarul. E recunoscut cu „punerea mâinilor pe cap”. Adică binecuvântare de la înaintaşi. Când a început să tragă să moară, Dumitru zis Miţică i-a pus mâinile pe cap şi l-a lăsat mai mare peste pocăiţi. Ţiganii-s circumspecţi la început şi prietenoşi mai apoi. Când îi întrebi la ce poartă stă predicatorul, îţi răspund: „Da’ ce-ai cu omu’?”. Vechea teamă a ţiganilor că ai putea veni cu potera să ridici pe unul de-al lor. Apoi te ţii şir cu ei pe uliţele satului, vorbesc toţi o dată. Trecem cu alaiul pe lângă o poartă în care stă proptită o fată cu pielea albă. Un rrom informat explică cu voce tare: „Nu e ţigancă. A venit tocmai de la Sebeş, Alba. L-a cunoscut pe Cudri, un ţigan… vrednic. A făcut-o ăla din papagal şi a adus-o aici. Acum se căieşte toată viaţa ei, săraca. Aoleou, nu l-ar mai lua nici pentru o căruţă de bani. Acum i-a văzut defectele. De câţiva ani buni, de când l-a luat, a dat naştere la numai doi. Fata stă în poartă şi se uită la noi, cum îi analizăm toată viaţa. Rromii din Pătrăuţi au umplut YouTube-ul cu clipuri de la botezurile lor. Se botează în gârlă. Intră în apă în halat alb, pastorul ridică mână şi-l întreabă pe „împricinat”: „Pă credinţa ta?”. Şi pocăitul plânge de păcătos ce e şi aprobă: „Pă credinţa mea!”. Pastorul îl scufundă în apa sălcie şi rece, halatul se lipeşte de mădularele pocăitului, care iese din apa botezului dârdâind.

Nea Mircea nu merge la „adunare” cu ai lui. „Nu sunt de niciun fel de religie. Pocăiţii noştri – mai hoţi ca ăilanţi!”. Apoi îi pare rău de ce a spus şi face fraza din nou: „Nu e toţi hoţi, săracii. Care are căsuţă mică, te bagă în casă, se dă ei jos din pat şi te pune pe tine în pat”. De ce nu s-a pocăit şi el? Îmi place prea mult ţuica”. Îşi imaginează cum o fi când o coborî Cristos din cer a doua oară şi o începe să meargă pe uliţă, prin Pătrăuţi, să aleagă grâul de neghină, oile de capre, neprihăniţii de păcătoşi. „Ştie pocăitul precis că-l ia Dumnezeu la el? Nu ştie, nene, nimeni, nimic”.

www.romanidecentenar.ro

La origine ţigani lingurari sau rudari, nimeni nu mai cunoaşte limba şi nu-şi mai aminteşte de tradiţiile pierdute în timp. În anii intensei dezvoltări industriale de la Suceava, aceştia au fost obligaţi să se angajeze la marile uzine. După Revoluţie, printre primii care au fost ori s-au înscris de bunăvoie pe listele de disponibilizaţi au fost rromii… „Ţigani, nu rromi!”. Dacă intri în vorbă cu ei, rişti să petreci ore în şir. Unii nici măcar nu vor să le spui rromi, ci ţigani. Dar majoritatea nu-şi recunosc originea şi s-au declarat români la ultimul recensământ. În timp au fost asimilaţi fie de alte neamuri, fie de români. Rromii rudari sau lingurari sunt de departe neamul cel mai asimilat dintre neamurile rromilor, dacă ne raportăm la neamurile rromilor care au o meserie specifică: căldărari, spoitori, argintari… Situaţia multor comunităţi de rromi din România ne trimite cu gândul la Evul Mediu. Asistăm în acest caz la un abandon al autorităţilor locale vizavi de cetăţenii săi, dar în acelaşi timp şi la un fel de automarginalizare a cetăţenilor în raport cu standardele minime de viaţă: acces la infrastructură, educaţie, sănătate. De fapt, în aceste cazuri funcţionează perfect etichetarea socială care i-a făcut pe rromi să accepte să fie trataţi ca cetăţeni de mâna a doua, unii dintre ei ajungând chiar să se comporte în felul ăsta. Un aspect important este că cea mai mare sărăcie în cazul acestor comunităţi nu e neapărat sărăcia materială (care există şi trebuie luată în seamă), ci sărăcia spirituală, acea stare care îl face pe om să se comporte ca şi când nimic nu mai poate fi schimbat în bine şi niciun fel de efort nu ar putea să contribuie la îmbunătăţirea situaţiei la nivel individual sau comunitar. Practic, în acest tip de comunităţi trebuie să existe o intervenţie din afară, care să conceapă în parteneriat cu autorităţile şi cu reprezentanţii comunităţii programe/proiecte menite să diminueze starea de sărăcie (materială şi spirituală) existentă.

LUCIAN DIMITRIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: