Tata o bate pe mama chi cu biciul, chi cu lanţul…

Se poate întâmpla ca poate colega de serviciu, poate vecina de bloc sau poate „Anica lui Maria lui Toader” din capătul satului să apară în lume cu un ochi vânăt. Dacă sunt întrebate ce au păţit vor spune, după caz, că fie s-au lovit de mânerul ferestrei când spălau geamurile, fie s-au lovit la un aparat în sala de fitness, că vinovat este cel mic care dă cu capul, că s-au împiedicat în curte şi au căzut cu ochiul într-o piatră, că neatente, în timp ce duceau în magazie un lucru, au dat cu obrazul într-o scândură ce nu stătea cum trebuie sau alte explicaţii ale accidentului nedorit.

Ruşinea şi umilinţa încercate nu le vor face să mărturisească faptul că, cel mai probabil, au fost bătute de bărbaţii lor şi că sub mâneca lungă a bluzei ascund urmele ultimei bătăi încasate, iar în suflet umilinţele abuzurile multor alte violenţe îndurate până atunci.

Mai cumplită prin ceea ce nu iese la suprafaţă, decât prin ceea ce se află, violenţa asupra femeii, ce însumează peste 90% din cazurile de violenţă în familie, există în societatea noastră şi devine când un subiect la modă, când o realitate de la care întoarcem capul pentru că „nu e treaba noastră” .

S-a spus o vreme că de vină ar fi gradul scăzut de educaţie al agresorilor şi consumul de alcool, dar tabloul este departe de a fi complet. Gelozia, sentimentul că nevasta este un bun peste care este stăpân absolut, poate şi obiceiuri văzute la părinţi trezesc însă neandertalianul din unii bărbaţi, indiferent din ce categorie socială fac parte. Nefericita practică a arătat că şi cei cu studii, băieţi de oraş de vreo 3 generaţii, care nu şi-au înecat creierii în „cârmâz” de 2 lei suta, îşi demonstrează temperamentul violent bătându-şi soţiile. Ba mai mult, aceştia pot combina violenţa fizică şi cu cea psihică, cu alte feluri de abuzuri, care nu se văd cu ochiul liber, reuşind prin metode mai „inteligente” să-şi terorizeze şi să-şi umilească partenerele de viaţă.

Iar copiii, indiferent în care casă se întâmplă violenţele, sunt cei care suferă cel mai mult, sunt victimele colaterale, traumatizate ale unor comportamente pe care le vor repeta, poate, la rândul lor ca adulţi.

România are în prezent o lege bună (Legea 217/2003), care protejează victimele violenţei în familie şi poate ţine la distanţă agresorul până când instanţele de judecată decid. Ultima modificare a survenit chiar în luna februarie 2018, când Guvernul a aprobat posibilitatea ca autorităţile să intervină şi să protejeze victima foarte repede. Poliţistul poate elibera un Ordin de protecţie provizoriu care este diferit de Ordinul de protecţie reglementat prin lege încă din anul 2012. OPP este un instrument complementar Ordinului de protecţie şi se poate emite de îndată, odată cu îndepărtarea agresorului (chiar dacă acesta este proprietarul casei), cu caracter executoriu, fără termen şi fără somaţie, având valabilitate de 5 zile, cu posibilitate de prelungire până la emiterea de către instanţă a Ordinului de protecţie valabil 6 luni.

Pentru ca legea să producă efecte însă, femeile trebuie să facă apel la ea, trebuie să iasă în faţa lumii, să înveţe că nu înseamnă normalitate să fii bătută ani de zile şi că trebuie să ceară ajutor. Potrivit datelor statistice, după apariţia legii care le protejează, tot mai multe femei agresate şi-au cerut dreptul la o viaţă demnă, dar mult mai multe în această situaţie rămân la stadiul de victime. Resemnarea, ruşinea, lipsa mijloacelor materiale cu care să-şi crească singure copiii, a unei locuinţe, a unui loc de muncă, le aduc pe acestea în imposibilitatea de a se rupe de agresor.

Pentru toate femeile abuzate, ca şi pentru copiii lor, există la Gura Humorului un loc de răgaz, un loc unic în judeţul Suceava, cu specialişti care ascultă, mângâie, sfătuiesc de bine şi sunt un sprijin în orice demers vor femeile să facă.

„Sunt femei care vin bătute, traumatizate, debusolate, înspăimântate, cu doar hainele de pe ele…”

În cei şase ani de la deschidere, sute de femei din judeţul Suceava au beneficiat de serviciile Centrului destinat victimelor violenţei în familie. Femei singure, uneori însoţite de unul, doi, trei, patru şi chiar cinci copii, au căutat ajutor sau măcar un loc în care să poată fugi o vreme de pumnii bărbatului.

„Am deschis centrul în noiembrie 2012 şi până la sfârşitul anului 6 femei au apelat la noi. Fără să am cifrele sub ochi vă spun că în decursul acestor ani, zeci şi zeci de persoane anual, femei şi copii, au găsit refugiu şi sprijin în centru. Colaborăm cu Poliţia, cu Primăria, dar multe dintre femeile acestea disperate au bătut singure la uşa centrului despre care au aflat cumva, chiar şi de la alte femei care apelaseră la noi.

În 2014 au fost 38, în 2015, 37, anul trecut 52. Vorbim deja de sute. Parte dintre ele ajung la centru într-o stare cumplită. Din fericire nu am avut cazuri care să necesite spitalizare, dar sunt femei care vin bătute, traumatizate, debusolate, înspăimântate, cu doar hainele de pe ele şi desculţe, iarna înfrigurate. Apar cu copii de mână, fără niciun act, fără obiecte personale, fugite în pripă doar ca să scape din locuinţele unde suferiseră violenţe.

Au fost femei din toate categoriile sociale, de la 18 ani la 82. Da, nu vă miraţi. Am avut o doamnă pe care soţul ei o bătea şi care avea 82 de ani. În 2013, când a venit la noi, am fost şocată de situaţie, eu gândind că există o limită până la care violenţele se pot întâmpla, adică până la o anumită vârstă. După atâţia ani muncind în sistem crezi că le-ai văzut pe toate, că nu mai pot apărea situaţii care să te impresioneze, ci trebuie doar să-ţi faci treaba cât mai eficient. Dar practica te contrazice şi nu poţi să nu fii implicat sufleteşte, mai ales în situaţii când este vorba de copii mici, care îţi rup sufletul în ce situaţie sunt. Ei nu înţeleg ce li se întâmplă, de ce au trebuit să plece de acasă în miez de noapte şi să stea aici în centru, unde nu e casa lor”, povesteşte Ella Andronic, psiholog şi şefa Centrului multifuncţional de la Gura Humorului.

„Să nu luăm de bun ce vedem în filme, pentru că realitatea este cu totul alta”

Indiferent cum arată, indiferent cu ce poveste vin, femeile, şi când este cazul şi copiii acestora, sunt găzduite, hrănite, îmbrăcate şi încălţate, dacă e necesar, li se asigură toate trebuinţele primare şi li se oferă câteva zile să se liniştească.

Între timp sunt schimbate adrese cu primăriile localităţilor de unde provin acestea, li se confirmă sau nu povestea, se caută dovezi sau mărturii ale violenţelor, apoi, funcţie de dorinţele victimei, încep demersurile. Femeile sunt ajutate să depună plângere la poliţie împotriva agresorului, sunt conduse la Medicina legală pentru obţinerea certificatului medico-legal, sunt consiliate psihologic şi juridic.

„Se lucrează individual cu fiecare persoană în parte, pentru că fiecare are o situaţie specifică şi niciun caz nu seamănă unul cu altul. Nu există o reţetă pe care s-o aplicăm unitar. Fiecare victimă acceptă sau priveşte aceste demersuri în felul ei personal. Ceea ce nouă ni se pare normal, nu pare normal pentru victimă. Ceea ce nouă ni s-ar părea corect, ei s-ar putea să-i pară greşit sau să nu aibă habar de aşa ceva. Fiecare femeie are o situaţie personală specială, dar toate cazurile au porţia lor de dramatism şi oroare”, a spus psihologul.

„Câte femei au acceptat separarea definitivă de agresor, au îndrăznit să-şi schimbe viaţă, să dea divorţ?” am vrut să aflu.

„Puţine au fost cazurile în care femeile au avut curajul să spună „stop” şi să folosească timpul petrecut la noi în centru ca o regrupare, să rupă legăturile cu agresorul şi să-şi ia viaţa în propriile mâini, să-şi crească copiii în linişte. Cele mai multe nu iau în calcul o astfel de opţiune. Nu vor decât să-i dea individului o lecţie. Altele ar face poate pasul, dar nu sunt sprijinite de familia lărgită şi de comunităţile din care fac parte, şi pentru că se simt neputincioase renunţă. Singure şi fără bani, sau chiar dacă şi-ar găsi un loc de muncă, oricâtă voinţă ar avea nu le ajunge să ţină singure o locuinţă cu chirie şi să crească copiii. Multe sunt conştiente că singure n-ar fi capabile să se descurce şi să le asigure copiilor necesarul elementar zilnic, şi fără bani pentru siguranţa celor mici rămân împreună cu soţii violenţi. Să nu luăm de bun ce vedem în filme, pentru că realitatea este cu totul alta”, a declarat şefa centrului.

Femeie bătută cu lanţul, fetiţă de 9 ani abuzată sexual de concubinul mamei şi alte orori

Păstrând discreţia asupra identităţii persoanelor, Ella Andronic a amintit câteva dintre cazurile care au marcat-o ca om, ca lucrător în sistemul de protecţie socială. I-a fost greu să se decidă. Revine la femeia de 82 de ani agresată de soţ, care nu avea copiii şi care nu avea unde merge, şi care din cauza sănătăţii avea nevoie de însoţitor. A ajuns în cele din urmă la o nepoată care şi-a asumat grija pentru octogenară.

Trece la un alt caz, al unei femei cu doi băieţei preşcolari, dintr-o localitate din zona Rădăuţilor. Unul dintre micuţi i-a spus psihologului, natural, de parcă ar fi povestit cea mai banală chestie, că „tata o bate pe mama chi cu biciul, chi cu lanţul”.

A mai ajuns la centru o altă femeie care fugise de loviturile soţului, luând cu ea şi pe cei trei copiii. Cei trei nu înţelegeau de ce mama i-a scos brusc din casă şi au fugit. Unul era foarte ataşat de tată, un tată care din fericire era constant violent doar cu mama. În timp ce femeia era într-o şedinţă de consiliere, cel mic a încercat să fugă din centru, dar a fost oprit la timp.

Pentru a-şi putea bate consoartele, bărbaţii nu au nevoie de motive grozave. Gelozia absurdă, pe fondul consumului de alcool, este cauza cea mai des întâlnită. O privire, un zâmbet, o grimasă, un gest pot fi uneori fatale în ochii tulburi şi mintea înceţoşată de rachiu ale unui soţ violent. Alte femei sunt agresate pur şi simplu doar din răutatea şi sadismul partenerului, doar pentru a-şi exercita dominaţia şi superioritatea. Mi s-a exemplificat cu povestea unei femei care a fost bătută măr doar pentru că nu a mutat o coşarcă cu iarbă exact când bărbatul ei i-a zis s-o facă. Făcând altă treabă, ea a îndrăznit să spună „acuşi, să termin de strâns aici”, ca în secunda următoare să se trezească cu un pumn în obraz.

În anii de activitate ai Centrului destinat victimelor violenţelor au intrat aici şi copii care au suferit abuzuri. În 2017, poliţiştii au adus o fetiţă de 9 ani, abuzată sexual de concubinul mamei. Agresorul era arestat iar cazul se judecă în prezent în instanţă.

Copilul a ajuns în centru împreună cu mama însărcinată cu pruncul concubinului. Amândouă au beneficiat de servicii de găzduire şi consiliere în centru până în ultimul trimestru de sarcină, când femeia a fost mutată la Centrul maternal. Fetiţa de 9 ani era extrem de traumatizată de violenţele prin care trecuse. Un copil slăbuţ, blond, frumos, delicat ca un fluture alb şi care adunase deja suferinţă şi spaimă cât pentru o viaţă întreagă.

A urmat apoi povestea unui băieţel de 6 ani, orfan de mamă şi crescut de bunicii materni. Psihologul îşi doreşte să nu fie adevărat ceea ce din pură întâmplare a ajuns să bănuiască în urma unei discuţii cu micuţul; că băieţelul fusese agresat sexual de propriul tată.

Cel mic se afla în centru cu bunica lui, pe care tatăl copilului o bătuse.

„Copilul era aici la mine în birou şi desena, când îl aud : «Ella, pot să-şi spun ceva? Vrei să-ţi desenez ceva?» şi eu îi spun să deseneze ce vrea el. Şi îmi desenează ….un falus imens. Mă uitam interzisă la desen, dar faţă de el mi-am păstrat calmul. «Ce e asta? Unde ai văzut tu aşa ceva?? l-am întrebat cât se putea de calm. Atunci s-a ruşinat foarte tare şi cu reţinere, cu ruşine evidentă, a lăsat ochii în jos şi mi-a spus «Cum nu ştii?… Nu ţi-am spus?» Nicio secundă nu-mi trecuse prin cap că pot descoperi aşa ceva. Totul a venit fără constrângeri, de la copil. Cum bănuielile mele încolţiseră am discutat imediat cu bunica şi apoi am sesizat poliţia.

Copilul avea un tic, mormăia mereu ceva. Apoi desenul… Cumulate, specialistul poate presupune că sunt semne de abuz, dar în mintea mea părea imposibil ca un tată natural să-i facă rău propriului său copil de 6 ani” a mărturisit Ella Andronic.

O voi numi Carmen…

Este vorba de o femeie trecură de 50 de ani, drăguţă, îngrijită, plăcută. Vorbeşte rar, cumpătat, odihnitor, cu un accentul unei etnii conlocuitoare. Încearcă să zâmbească, dar nu-i iese. E reţinută, ruşinată, iar ochii trişti şi înlăcrimaţi „vorbesc” mai clar decât buzele ei.

Pe Carmen, cum am ales s-o numesc, am întâlnit-o în centrul de la Gura Humorului unde a ajuns alungată de jignirile, pumnii şi ameninţarea cu cuţitul a soţului ei.

Femeia are un serviciu onorabil, doi băieţi mari deja, stabiliţi într-o ţară europeană. Ar fi putut fi cea mai fericită femeie, dar este acum doar o femeie înspăimântată, ce nu-şi mai găseşte calea.

– De ce eşti aici, Carmen?

– Mă adun puţin, pentru că nu mai pot, chiar nu mai pot! Am o vârstă… Mi-e ruşine de tot… Acum la bătrâneţe…

– De când te loveşte? De ce?

– Suntem căsătoriţi de 30 de ani. A fost un om bun, nu se punea problema să nu aibă încredere în mine şi să facă ce face acum. N-a băut deloc până acum 6 ani, când a avut un serviciu unde s-a luat cu o gaşcă. Nu ştiu ce fel de cursuri a tot făcut cu beţivii aceia, dar a devenit tot mai gelos. Nu a fost niciodată aşa, nici când eram tineri. Acum mă jigneşte mereu şi mă loveşte cu pumnii. Ultima dată m-a văzut uitându-mă pe internet, pe telefon. A fost un dezastru. Că am drăguţi pe telefon cu care îmi dau întâlnire şi alte absurdităţi din capul lui. Nu ştiu ce-şi imaginează şi ce i-or mai băga în cap ăia cu care bea. Vine acasă nervos, încrâncenat şi deja cu pumnii strânşi. De ce mă duc la coafor, de ce îmi fac unghiile. Dar eu lucrez cu oameni, într-un mediu în care trebuie să fii curată şi îngrijită. Să mă vadă ruptă şi murdară şi tot cred ca ar găsi alt motiv. Trebuie să aibă sacul de box la îndemână, să-şi facă numărul. Am obosit, dar ce să fac?

– Te-a lovit tare?

– Anul trecut în luna martie m-a bătut rău. Mi-a dat cu pumnii, cu genunchiul în obraz că două luni nu a trecut lovitura. La ultima bătaie eram în cameră, în pat, mă uitam pe telefon. Când a intrat m-am speriat tare şi am simţit un rău, că parcă mi s-a urcat tensiunea. Am vrut să-mi iau tensiunea, dar aparatul nu mai era în dulap. Îl întreb unde-i şi s-a dezlănţuit potopul… Ce-mi trebuie tensiometru, că el a vândut aparatul că nu avea bani de ţigări. A vândut multe din casă, din beci, murături, compoturi, totul a cărat.

– N-ai spus nimănui din familie prin ce treci?

– Am tot ascuns de fratele, de mamă, de băieţii mei. Dar nu se pot ascunde vânătăile prea mult şi, până la urmă, de câte ori te poţi lovi singură de colţul unui geam? Mama e bătrână şi bolnavă iar băieţii sunt departe, nu am vrut să-i supăr. Ca să nu mă vadă vânătă pe Skype doar vorbeam şi le spuneam că nu ştiu să pornesc imaginea. Până când n-am mai avut încotro.

– Ţi-e frică de el?

– Mi-e frică. De când a fugit cu cuţitul după mine mi-e şi mai frică. De aceea încă nu mă duc acasă noaptea. Ziua mă mai duc că el e la băut. Trebuie să dau de mâncare la găini, la câine, să ud florile. Ziua parca nu mă tem, dar tot am o frică în suflet, că dacă apare nu ştiu ce-i poate capul.

– Ce ai de gând să faci acum?

 – Nu ştiu. De pe 10 mai am ordin de restricţie şi cred că se teme şi stă în banca lui. Am închis uşile, beciul, toate căile să nu poată intra la mine. Locuim în aceeaşi casă, cu intrări separate. Am închis uşile, am pus zăvoare. Parcă aş îndrăzni să dorm acasă într-o noapte. O să-mi fac curaj, dar tot stau cu frică. Poate să spargă geamul, dar dacă-l sparge am timp să sun la poliţie. Cât e ordinul de restricţie, până pe 10 noiembrie, mă simt oarecum în siguranţă.

 – Te-ai gândit să dai divorţ?

 – Divorţ? La noi, la catolici, nu prea se poate aşa ceva. Băieţii mi-au spus să divorţez, să nu mă uit în urmă, dar nu ştiu. Dacă dau divorţ e aceeaşi treabă, că stăm în aceeaşi casă, şi cu sau fără hotărâre judecătorească tot aia este. Doar să vindem casa şi fiecare să meargă pe drumul lui, dar unde să mă duc? Merg înainte aşa, dar am cam obosit. Băieţii au vrut să mă ia în Germania, dar nu m-am dus. Ei nu sunt căsătoriţi, încearcă să-şi facă o viaţă, să strângă un ban. Eu mai am câţiva ani până la pensie, nu-mi pot lăsa serviciul. Nu ştiu cum e în Germania… Am muncit o viaţă. Poate să plec la ei după pensie. Poate, nu ştiu…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: