Povestiri din ţigănie

Ghetoul de rromi căldărari din Hancea, Vereşti

> De vorbă cu Bulibaşa Gheorghe Stănescu şi cu mediatorul şcolar Viorel Stănescu

Comunitatea de romi din Vereşti, condusă de bulibaşa Gheorghe Stănescu, este de tip tradiţional, de căldărari, în mare parte adepţi ai religiei penticostale. Nu se consideră ţigani, ci romi, şi încearcă să se delimiteze de alte neamuri existente în zonă. „Ţigani (…), să vorbim de căldărari, să vorbim de etnia romă. Cu toţi ne confundă, ţigani sunt lingurarii, (…) noi suntem căldărari. Noi suntem o comunitate de căldărari, care muncim cinstit, nu ne confundăm cu ceilalţi, sunt oameni care fură, care fac rău, n-am vrea să ne confundăm în aceeaşi oală” spune mediatorul şcolar Viorel Stănescu. Deşi distanţa faţă de primărie şi faţă de comunitatea majoritară este mică, segregarea spaţială a comunităţii de romi este vizibilă. Toţi romii, cu câteva excepţii, se află pe o uliţă cu prelungiri laterale, uliţă ce începe din apropierea centrului comunei. Conform declaraţiilor bulibaşei, se înţeleg bine cu românii din sat, nu au fost semnalate cazuri de discriminare: „colaborarea cu românii o avem destul de bună – că ne mai spun nouă ţigani, asta-i altă treabă! Poate c-aşa au prins ei, n-o spun cu răutate…” Au fost invocate problema conectării la reţeaua electrică (deşi au lumină, nu sunt conectaţi legal, ci au înţelegeri cu vecinii) şi problema fântânilor, care însă a fost rezolvată printr-un proiect al Fundaţiei Soros. În jur de 230 de familii fac parte din această comunitate aparent bine închegată, care totalizează cam 500 de suflete. Cele mai multe dintre familii nu au locuinţe gigantice, dar nici nu stau în case din chirpici. Casele au, majoritatea, trei camere şi sunt construite din cărămidă veche sau BCA. Prea puţini dintre ei au avut vreodată un loc de muncă stabil, cei mai mulţi au lucrat pe şantier în comunism, Gheorghe Gheorghiu Dej fiind cel care a „poruncit” sedentarizarea lor la începutul anilor 60. „Meseria nu mai este brăţară de aur“, spune cu tristeţe bulibaşa Gheorghe Stănescu (65 de ani), unul dintre ultimii romi căldărari, meseriaş în aramă sau cupru, din Hancea. Puţini mai sunt interesaţi să cumpere acum obiectele din aramă sau cupru confecţionate de el, preferându-le pe cele din magazine. Ani la rândul, romii din şatra lui Gheorghe au făcut cazane de ţuică, tigăi, căldări, grătare, pe care le-au vândut în toată ţara, în peregrinări care ţineau vara întreagă. Se aşezau câteva săptămâni în fiecare sat mai înstărit, luau comenzi şi nu plecau până nu umpleau gospodăriile de cazane de ţuică şi găleţi din aluminiu sau cupru sau până nu le reparau pe cele făcute în anii trecuţi. Călătoreau prin ţară folosind căruţe cu cai ori măgari, în care îşi urcau familia, cortul şi uneltele de lucru. Îşi aşezau corturile în anumite locuri, la intrarea şi ieşirea din sate, de obicei în jurul fântânilor. În unele sate aveau oamenii lor, care le puneau la dispoziţie suprafaţa de teren necesară pentru şatră. „Am învăţat meseria asta de la părinţi, din moşi-strămoşi, unul de la altul. Noi suntem rromi căldărari sau pletoşi, cum ni se spunea mai demult. Plecam cu câte patru-cinci corturi, le puneam la marginea satului şi acolo făceam căldare de fabricat ţuică, oale. Asta era meseria noastră, ai noştri nu făceau puşcărie, nu furau, nu făceau rău“, spune Gheorghe Stănescu. „Oamenii căutau obiectele noastre“. Tatăl său, Ristea Stănescu, a fost bulibaşă la rândul său în Hancea (până în 1989, când a murit) şi avea grijă ca membrii comunităţii pe care o conducea să aibă de muncă. Romii căldărari erau toleraţi în satele pe unde îşi aşezau corturile, dar bulibaşa anunţa autorităţile, pentru mai multă siguranţă. „Tatăl meu avea 20 de corturi, le dădea la oameni de lucru pe unde găsea. El avea grijă să vorbească cu şeful de post, la primărie. Nimeni nu făcea vreun rău, puneam corturile la marginea satului. Oamenii căutau obiectele noastre, nu era ca acum, cu fabricile astea. Atunci totul se făcea manual, făceam la oameni linguri, furculiţe. Nu era inox, le făceam din aluminiu, iar căldările le făceam din aramă, dar şi din tablă de fier. Oamenii ne dădeau în schimb găini, porci, ce aveau prin bătătură“, povesteşte Gheorghe Stănescu. Mama Bulibaşei, Elena Stănescu (93 ani), este una dintre supravieţuitoarele Holocaustului romilor. Îşi aminteşte foarte multe lucruri din lagărul transnistrean, de-atunci când, împreună cu părinţii şi fraţii săi, a ajuns în valea Bugului, unde au rămas trei ani. Ordinul lui Antonescu a fost să fie luaţi doar ţiganii nomazi, pentru că făceau probleme, dar în cele din urmă i-au ridicat pe toţi. Dacă se îmbolnăveau erau trataţi doar cu leacurile băbeşti ale ţigăncilor mai în vârstă. Mulţi au murit cu diagnosticul tifos exantematic. Morţii nu erau ridicaţi, intrau în putrefacţie şi-i îmbolnăveau pe alţii. La un moment dat au săpat o groapă comună la vreo sută de metri de lagărul împrejmuit cu sârmă ghimpată. Acolo, miliţienii, numiţi de romi ciolovec, aruncau şi oameni care încă nu-şi dăduseră ultima suflare. La începutul anului 1942 aveau apă şi o raţie de 500 de grame de mămăligă fiartă cei care munceau, adică soţii şi nevestele lor voinice. Lucrau la colhoz – un fel de C.A.P. mai dur, mai brut –, mereu peste opt ore. Dar raţia nu ajungea pentru familiile lor numeroase. Unii mergeau la furat în satele vecine, ca să hrănească copiii, dar cel mai apropiat era la 12 km distanţă şi erau nevoiţi să fugă seara, ca să se întoarcă până dimineaţa la muncă. N-a durat prea mult şi tot au ajuns să moară pe capete. Au supravieţuit doi ani în scorburi subterane. Din fericire nu ploua în ele, dar se strecura apă şi atunci locuiau într-un soi de nămol. Mereu separaţi pe etnii, ursarii cu ursarii, dar uneori familiile din acelaşi clan despărţite. În timp s-au găsit unii pe alţii. Mulţi ţigani au fost nevoiţi să-şi taie copilul ca să-şi hrănească celelalte odrasle. Eu m-am cutremurat şi am plâns când am auzit asta. Atunci când unul dintre copiii murea, au fost nevoiţi să taie carne din fesele şi pulpele sale şi s-o pună pe foc ca să-şi hrănească ceilalţi copii… Eu m-am însurat la 20 de ani, cam bătrân, că ai noştri se însoară pe la 12-14 ani, şi în 1977 am venit la Hancea“, îşi aminteşte Gheorghe. Comuniştii nu le-au pus piedici şi, la fel ca în vremurile trecute, romii plecau în fiecare primăvară, după ce petreceau sărbătorile pascale acasă. Mergeau în diverse colţuri ale ţării, pentru o pâine: „Ne permiteau comuniştii, plecam din sat în sat, umblam toată ţara, stam într-un loc o săptămână sau două, cât era de lucru, după aia plecam în altă parte. Ne duceam mai întâi la Miliţie să anunţăm, nu erau probleme, îl cunoşteau pe ăl bătrân, că doar era bulibaşa. Munceam, şi pe urmă toamna, pe la Sfântul Nicolae, ne trăgeam tot aici, la Hancea“. Un episod de care îşi aminteşte cu durere este acela când li s-a confiscat aurul de către comunişti. Fiind nomazi, singura lor avere era aurul, pe care îl purtau cu ei în permanenţă, ascuns în lăzile-scaun ale căruţelor, chiar în bastoanele pe care le purtau bărbaţii cei mai în vârstă. „Uneori obişnuiau să-l lase temporar într-un anumit loc, prin satele unde au trecut. Acel loc era o groapă, lângă un anumit punct, chiar la margine de drum, unde a fost cortul. Peste acel loc unde îngropau galbenii făceau focul cât stăteau acolo, devenea o vatră bine arsă, cu cenuşă şi cărbuni în jurul ei, fără ca cineva să bănuiască că acolo au îngropat o parte din galbenii de aur, pe care-l luau la întoarcere“, spune Viorel Stănescu. Statul comunist a confiscat mari cantităţi de galbeni de aur în perioada 1945-1989, aşa că, periodic, organele de Miliţie şi Securitate ridicau cantităţi importante de aur de la ţiganii căldărari din Bosanci, Vereşti şi Chilişeni. „În 1960 ne-au pus comuniştii la punct. Mai târziu, Ceauşescu ne-a luat aurul, dar ne-au lăsat casa şi pământul. Am dat atunci 1,9 kilograme şi tata l-a trecut pe numele meu. Am stat arestat, ne-au pârât, nu puteai să spui că nu ai aur. După Revoluţie, statul nu ne-a mai dat aurul, ni l-a plătit, am luat vreo 300 milioane de lei vechi“, spune Gheorghe Stănescu. Pentru galbenii confiscaţi, căldărarii au primit o dovadă, un înscris, astfel că, după evenimentele din 1989, în baza acestor acte le-a fost înapoiat aurul.

„ERAU TIMPURI….“

www.romanidecentenar.ro

După 1990 lucrurile s-au schimbat profund şi în lumea căldărarilor. Chiar dacă puţini dintre ei încearcă să ducă tradiţia mai departe, rezistă tot mai greu, fiindcă mărfurile lor nu mai au căutare pe piaţă. „Erau timpuri când era căutată meseria asta, dar acum nu se mai caută, au ieşit inoxurile astea pe la magazine. Făceam cazane mari, de 200-300 kg, la oameni, la gostaturi, la cooperative. Meseria asta se pierde cu timpul“, spune Gheorghe Stănescu. Are patru copii şi şase nepoţi care, la fel ca el, mânuiesc foarte bine uneltele şi scot din mâinile lor obiecte de bună calitate. „Nu ştiu ce viitor or avea copiii mei, nu ştiu ce vine de mâine încolo, că din an în an se schimbă treaba, dar totuşi au învăţat meseria asta“, încheie bărbatul. Bulibaşa Gheorghe spune că în ţigănia de la Hancea nu prea se mai ţine, de mult, stabor şi că legile cărora toţi trebuie să li se supună sunt cele ale statului român. „Ca bulibaşă, mă implic între ei. Numai aseară au venit la mine nişte oameni de pe aici să-mi spună că se certau vreo doi, câteva case mai încolo. M-am dus acolo şi i-am împăcat. Dar tribunal nu mai există decât extrem de rar. Legilor ţării trebuie să li se supună şi ţiganii”, zice, hotărât, Gheorghe Stănescu. Din cauză că mare parte dintre ţigani – chiar şi dintre cei mai înstăriţi – erau analfabeţi, s-a inaugurat la Şcoala Vereşti din comună un program „A doua şansă”. Totuşi, nici şcoala multă nu-i pe placul ţiganilor. Băieţii fac opt clase, iar fetele din păcate nu termină gimnaziul. Că după măritiş – fie el şi fără acte sau slujbă la biserică – nu le mai lasă soacrele să umble de nebune pe la şcoli… N-are ţara asta destui ingineri care n-au ce munci? La facultate îs româncele cu fuste scurte… ”, meditează liderul ţiganilor. Ţiganii bogaţi n-au voie să se căsătorească cu fete sărace. Şi nici cu românce. Vorba bulibaşei Gheorghe, „că i-a plăcut o româncă şi s-a dus după ea o dată, de două ori, e treaba bărbatului. Nu-l ştie nimeni. Dar mai mult, nu!”. Ferdinand de la Iveşti mai spune că ţiganii îşi ţin obiceiurile, dar merg şi în pas cu vremurile noi. „Bărbaţii nu mai poartă mustaţă şi nici pălărie, cum purtau părinţii noştri. Femeile au şi mânecă scurtă, ceea ce era ruşinos pe vreme mamelor noastre. Plus că ele au cam renunţat la banii pe care îi purtau în păr. Dar unele lucruri se păstrează. Când mergem la mare, spre exemplu, ţiganca face baie cu fustele pe ea”, spune bulibaşa.Dar cu căsătoriile astea între copii, cum e dom’le? „Nu există. Păi ce, să spunem că ne întâlnim doi oameni, dăm drumul la muzică tare şi spunem aşa, că atunci când or fi mari copiii noştri (cât de mari, oare? – n.r.) o să le facem cunoştinţă unul cu altul. Ce-am făcut rău? Am încălcat vreo lege? N-am supărat pe nimeni. Noi, ţiganii, trăim aici aşa, ca toţi oamenii”, mai spune bulibaşa. Viitorii miri sunt sortiţi unul altuia de mici. O mireasă poate costa şi o sută de milioane lei vechi Deşi, de regulă, nu se căsătoresc şi religios, familiile de romi rămân unite până la moarte.

LUCIAN DIMITRIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: