Resurecţia

Cândva, un intelectual, năruit de întâmplările postdecembriste, a făcut o prea tristă observaţie, exprimându-se cu o imensă părere de rău: „Domnule, Fălticeniul nostru agonizează şi curând i se va putea elibera documentul prin care să-i certifice decesul.” Sumbra previziune a unui moment n-avea cum să devină realitate într-o urbe unde efervescenţa spirituală e la ea acasă.

Cu ceva vreme în urmă, când medicul Vasile V. Popa (fiul ilustrului preot-profesor şi, din nefericire, deţinut politic, îndrumătorul competent al lui Nicolae Labiş) lansa romanul Emigranţii, s-a vorbit chiar atunci despre o eventuală continuare a tramei prezentate. Şi iată că autorul, aparţinând trup şi suflet Fălticenilor, revine în forţă, aducându-şi eroii în ţară într-un nou volum, inspirat intitulat Resurecţia, apărut la Fundaţia Culturală „Antares” din Galaţi, în 2017, o minune de carte. Revenirea în ţară şi la ţară a soţilor Andrei şi Maria, după ce au lucrat câţiva ani în Anglia, cu perspective dintre cele mai pesimiste, pare ea însăşi o minune. Astăzi, când noţiunile de patrie ori patriotism au ajuns să fie bălăcărite, iar bogăţiile ţării sunt jefuite sistematic de o hoardă insensibilă şi rapace, vibraţia patriotică la cote înalte a lui Vasile V. Popa e de-a dreptul cuceritoare şi de o impresionantă autenticitate.

Construcţia romanului pe două planuri creează impresia că te afli în faţa unei linii ferate, ale cărei şine paralele se întâlnesc totuşi undeva, într-un cronotop de reechilibrare a tensiunilor acumulate. Avem de a face, aşadar, cu două personaje, Andrei Jitaru, cel revenit în patrie, cu o putere interioară debordând de vitalitate, imposibil să se înscrie în inerţia instalată peste tot, de o cinste ireproşabilă, şi Dumitru Creţu (Mitică), cel care intră în viaţă printr-o crimă, nemaiputând suporta bătăile administrate mamei de un tată beţiv şi abrutizat, simplă marionetă în mâinile abile şi pline de sânge ale colonelului Protopopescu.

Primul, un familist convins, se implică în viaţa comunităţii prin idei novatoare, mobilizează forţe şi le canalizează spre schimbarea la faţă a şcolii şi a comunei, se remarcă la nivel judeţean, se înscrie în partidul liberalilor, fiind propulsat în rândul senatorilor. De remarcat faptul că Andrei are ca mentor spiritual pe învăţătorul pensionar Ion Nichita, învestit cu deosebite cunoştinţe de istorie prin care autorul abordează, spre cinstea lui, subiecte sensibile şi, de obicei, ocolite. Când vine vorba de mari cutremure socio-politice, învăţătorul e bine informat şi necruţător, în acelaşi timp. El nu cade în capcana interpretărilor subiective, deformând cursul evenimentelor, ci doar le expune aşa cum s-au petrecut, dându-i posibilitatea interlocutorului să tragă singur concluziile logice, ceea ce va face şi cititorul, după ce va face cunoştinţă cu opinia luminatului învăţător de veche şi solidă formaţie: „Am mai discutat noi despre mareşalul Tuhacevski şi despre ce-a făcut în regiunea Tambov cu ţăranii răsculaţi împotriva politicii agrare a statului sovietic. Au lichidat circa două milioane de ţărani. Toate revoluţiile din lume s-au soldat cu mari nenorociri pentru popor. Până şi mult lăudata mare revoluţie franceză din 1789 a lichidat sute de mii de ţărani în Vandée.

Ce e curios, însă, este că aceste mari nenorociri din lumea comunistă sunt pomenite în treacă în istoriografia occidentală. Unde sunt marile nenorociri trăite de sovietici, de chinezi, de cambodgieni, de armeni, de ucraineni, de români, moldoveni în special, de tătari etc. etc.? Se vorbeşte numai de holocaust. Evident că am o sinceră compasiune pentru evrei. Holocaustul a fost ceva inimaginabil! Dar ceilalţi? De ce acest consens al istoriilor scrise? Unde sunt marii criminali ai istoriei: Stalin, Mao, Pol Pot etc.? De ce nu se discută despre genocidul american împotriva populaţiei autohtone, pieile roşii? Cântărind lucrurile din perspectiva asta, aşa-zisele democraţii au fost mai feroce decât naziştii”.

Fiind vorba mereu de istorie, cu ocazia unei călătorii la Sankt Petersburg, Andrei, la sugestia soţiei, face o incursiune în constituirea şi lupta eroică a cazacilor zaporojeni, cei mai mulţi hatmani ai acestora având origine moldovenească. Primul dintre ei a fost Ion Nicoară Potcoavă, cel ce a deţinut pentru scurtă vreme tronul Moldovei, iar ultimul – Dănilă Apostol, cunoscut ca Hatmanul cel Chior din cauză că şi-a pierdut un ochi cu ocazia războiului ruso-persan, la asediul cetăţii Derbent. De altfel, Andrei, potrivit informaţiilor deţinute, este convins că prin românii transnistreni se înţelege populaţia românească de dincolo de Nistru – Podolia – până la Nipru, ba chiar Don, Crimeea, Caucaz. Începuturile au fost făcute de tyrageţii (geţii de la Tiras sau Nistru) lui Burebista, care stăpâneau la gurile Bugeacului inclusiv cetatea antică grecească Olbia. Pentru aceasta, poate fi un argument mai solid decât faptul că în 1812 pe malul stâng al Nistrului, în Cherson, Bug, existau peste o sută de biserici moldoveneşti?

Pe de altă parte, Vasile V. Popa îi oferă cititorului, prin intermediul lui Andrei Jitaru, informaţii extrem de interesante privind parcursul sinuos al oraşului vizitat, clădit pe oasele a peste o sută de mii de oameni sacrificaţi. Petrograd, prin voia ţarului Nicolae al II-lea, acesta a fost „înnobilat” cu denumirea Leningrad pentru ca să-l cinstească pe cel care aproape a distrus Rusia. Soţii Jitaru vizitează şi colecţia artelor frumoase din Palatul Mihailovski, ocazie specială pentru a propune o discuţie în jurul a două tablouri celebre pictate de Ilia Repin: Răspunsul cazacilor zaporojeni către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman şi Edecarii de pe Volga. Autorul reproduce în volum tablourile respective şi redă textul Răspunsului… care atestă din plin mândria căzăcească şi bătaia de joc a zaporojenilor la adresa turcului. Nu ne permitem se redăm decât prima propoziţie din acest document de o virulenţă nestăpânită: „Tu, sultane, eşti un diavol turc, frate şi tovarăş al blestematei Satane, secretar al Lucifer însuşi (…)”.

Accentul din roman cade însă pe realitatea din ţară de după lovitura de stat din decembrie 1989, care a deschis calea unui jaf inimaginabil de valori materiale şi spirituale, nici astăzi oprit, în paralel cu marea distrugere în mai toate sectoarele de activitate, primatul deţinându-l învăţământul, prilej pentru cel ce l-a slujit cu credinţă şi devotament să-i aducă aminte lui Andrei spusele lui Brâncuşi când s-a întors de la Paris la Târgu Jiu pentru săvârşirea minunatei lui realizări: „Când am plecat în Franţa, v-am lăsat proşti şi săraci. Acum, când m-am întors, v-am găsit şi mai proşti şi mai săraci.”

Vocea înţelepciunii din roman e cea care îl îndeamnă pe Andrei Jitaru să intre în politică şi să dinamiteze structurile mafiote spunând adevărul cu glas tare. Tânărul profesor se va impune de pe poziţia lui de om integral ca lider de opinie incoruptibil, un straşnic personaj mesianic, provocând în ţară o mişcare de resurecţie şi o mişcare adversă, în acelaşi timp, în rândul „tovarăşilor” senatori, care hotărăsc lichidarea sa.

Dubla întâlnire dintre criminal şi victimă (prima, de la distanţă, pe calea glonţului şi a doua, în urma unui răvăşitor proces de conştiinţă, ofiţerul de securitate Mitică redevenind Dumitru şi cerându-şi iertare pentru încercarea de asasinat) tensionează acţiunea la cotele cele mai înalte, mai ales că lumea, informată asupra dramaticelor evenimente, reacţionează ieşind în stradă, determinând desfiinţarea parlamentului şi a guvernului. În spital, revenirea eroului îl entuziasmează pe medicul chirurg şi-l face să i se adreseze cu o imensă bucurie: „Domnule Jitaru, eşti, într-adevăr, un miracol! Te vindeci de la oră la oră. Cred că ai fost alesul lui Dumnezeu pentru misiunea asta”. Interesant e că Mitică nu fuge, nu se ascunde, nu se spânzură, ci vine să-şi ceară iertare (acţiunea de dezumanizare coordonată de colonelul Protopopescu a eşuat lamentabil), iar victima îi dă o recomandare profund creştină: „Du-te liniştit acasă. Întoarce-te cu faţa la Dumnezeu”, un sfat menit să îmbrăţişeze o lume întreagă.

Scriitorul Vasile V. Popa şi-a dat măsura adevărată cu acest roman (finalul deschis i-ar putea da posibilitatea să aducă seria la o trilogie), o naraţiunea complexă şi con-dusă abil de un profesionist, un om de seamă din galeria Fălticenilor, iar municipiul trăieşte în continuare cu o profundă fremătare şi desfătare spirituală.

IOAN ŢICALO