Nici Nicolae Toma, nici subsemnatul nu facem parte dintre breslaşii cărora oriunde şi neapărat le explodează câte vreo bombă sub picioare, astfel încât, ferească Dumnezeu, să scăpăm atenţiei asistenţei. Nicolae ar putea avea probabil mai multe temeiuri decât mine, mai ales că l-a avut şef pe Gheorghe Mihalcean, redactor-şef al „Zorilor Bucovinei” de la Cernăuţi, de la care a învăţat că meseria noastră, a mânuitorilor de pix, nu se face cu muzică, ci fără zgomot şi convingător, căci meseria aceasta nu se face cu taraful după tine, adevăratul vânător, cum ne pretindem a fi, putând ajunge să sufle în ceafa vânatului fără ca acesta să mai poată reacţiona până a-l răpune glontele.
Discret, tăcut, retras, cu răbdare şi bunătate recunoscute, Gh. Mihalcean era cel mai „neînsemnat” membru al delegaţiei de jurnalişti care, în calitate de reprezentanţi ai Bucovinei istorice, au constituit delegaţia de presă invitată de Consiliul Regional Schwaben în cadrul parteneriatului Augsburg – Suceava – Cernăuţi. Luându-i în calcul funcţia, era cel mai sus în grad dintre noi. Stânjenit parcă de rolul ce i se atribuise de autorităţile ucrainene care i-au aprobat paşaportul pentru această „călătorie de informare”, el era de departe „timidul” delegaţiei comune, faţă de alţi colegi de-ai dumisale, băgăreţi, care puteau fi văzuţi peste tot şi pe care îi interesa totul. Nu ştim ce a scris ulterior în ziarul pe care îl conducea – „Zorile Bucovinei” de la Cernăuţi; sau dacă a scris, dar, cu siguranţă, omului nu i-a trebuit mai mult decât călătoria însăşi, pentru a-şi reconfirma părerile cu privire la modul în care se face presă în Germania, şi, respectiv, în ţara sa.
Gheorghe Mihalcean este cel care, încă din 1989, a impus grafia latină în redactarea ziarului, un adevărat eveniment la vremea aceea, deschizând total porţile ziarului pentru articolele evocatoare ale atrocităţilor pe care ocupanţii le-au comis împotriva populaţiei româneşti. Evocări care n-au rămas nepedepsite, omul având de suferit destule din partea autorităţilor, inima oprindu-i-se, „de prea bine”, cum amar glumeşte bucovineanul, la puţin timp după călătoria comună în Germania.
„Aduna toate suspiciunile în tainiţele sufletului până când, într-o zi de duminică, a încetat să-i mai bată inima, rănită de cei care urmăreau orice suflare a ziarului şi care i-au grăbit sfârşitul”, scrie Felicia Nichita-Toma într-un articol evocator al ziaristului care ar fi împlinit acum, în aprilie, 80 de ani. Aparţinea majorului grup al «fabricii» de ziarişti, născuţi în Boian şi deveniţi ziarişti la «Zorile Bucovinei». Nu i-a adunat el în jurul său, ci minunea s-a întâmplat poate şi datorită Eminescului care găsea un capăt de ţară în străvechea aşezare românească: «Din Boian la Vatra Dornei…»”.
Ceea ce au trebuit până la urmă să accepte stăpânii e că au avut un adversar remarcabil şi tenace, care a silit statul vecin să-i recunoască meritele, acordându-i titlul de Jurnalist Emerit al Ucrainei, fiind primul român din ţinut distins cu acest titlu. Fapt profund semnificativ, distincţia fiind acordată unui ziarist, şi încă unuia care deschide calea de a face publice uriaşele mârşăvii comise împotriva populaţiei autohtone de sovieticii „eliberatori”.
Gheorghe Mihalcean nu şi-a cunoscut tatăl, ridicat de ruşi şi dus de unde nu s-a mai întors vreodată.
Nicolae Toma a organizat, la sediul ziarului său, un „parastas” laic, pomenindu-l, el şi invitaţii săi, pe părintele noii imagini a publicaţiei care a întreţinut 80 de ani românismul, dragostea de limbă în partea de Bucovină înstrăinată.
Comentarii