CU OCHII INIMII, PRIN ŢARA DRAGĂ

Cetatea Rupea, locul unde s-a sinucis Decebal?

 Lăsând în urmă satul prinţului britanic, scufundat în istorie şi nori deşi de praf, maşina a fluierat vesel, ieşind la şoseaua neted asfaltată. Ţineam calea spre una din cele mai vechi aşezări din România – Rupea. Având cazare rezervată la Poiana Braşov, doream să trecem şi prin capitala judeţului, de care ne despărţea vreo 50 de kilometri. Dar, cum se întâmplă de obicei în periplul nostru prin frumuseţile României, şi de data aceasta graba s-a întâlnit cu zăbava. Nu se putea să nu urcăm dealul deasupra oraşului Rupea, la cetatea cu acelaşi nume. Mai ales că până acum trei-patru ani, turiştii erau lipsiţi de această plăcere, deoarece foarte mult timp cetatea a dormitat în ruine. Însă, se vede că duhurile dacilor din străfunduri au dus o luptă aprigă cu uitarea, cu intemperiile vremii, cu nepăsarea. Dovadă că Rupea a fost întemeiată pe vestigii dacice stau descoperirile unor obiecte de ceramică şi alte mostre arheologice. Astfel, se crede că pe acest loc s-a aflat înainte Cetatea Ramidava, transformată în Castrul roman Rupes, ceea ce înseamnă „stâncă”, „piatră”. Aşadar, cu toate că este atestată documentar în anul 1324, istoricii au motiv să susţină că Rupea este una din cele mai vechi aşezări din România, construită pe temeliile cetăţii dacice.

Ca obiectiv turistic, cetatea este deschisă din 2013, după o perioadă de trei ani de restaurare. Salvarea acestei relicve istorice echivalează cu 32 milioane de lei. Dar cheltuielile sunt îndreptăţite şi de poveştile legate de istoria milenară a acest loc. Pentru documentarea vizitatorilor nu e neapărat nevoie de ghid, informaţii şi repere istorice sumare fiind expuse pe plăcuţe speciale. Legenda spune că Cetatea Rupea a fost ridicată cu eforturile localnicilor, servindu-le astfel nevoilor de trai şi apărare. Cică, atunci când doi tineri se căsătoreau, ei trebuiau să aducă o piatră la construirea cetăţii. În acest fel, odată cu înălţarea zidurilor, creştea şi însemnătatea cetăţii în rândul populaţiei. De asemenea, se crede, potrivit unei legende populare, că în vârful stâncii pe care se înălţa Rumidava s-a sinucis regele şi părintele dacilor, marele Decebal.

Intrând în himerele trecutului şi asaltând înălţimea spre cele patru turnuri ale cetăţii, emoţiile creşteau proporţional cu urcuşul. Nu mai simţeam oboseala, dispăruse înfrigurarea ce te cuprinde la gândul că, în timpul invaziilor turceşti, această citadelă a fost una dintre cele mai atacate, în secolul XVII a fost cuprinsă de un incendiu mistuitor, iar în timpul epidemiei de ciumă din 1716 Cetatea de la Rupea a servit ca refugiu de siguranţă pentru oamenii din zonă.

Soarele înclina spre apus, vizitatorii – mai mulţi coborau decât urcau. Păşind pe urmele sprintene de căprioară ale nepoţelei Veronica, am alunecat cu sufletul la gură pe bancheta liberă de pe platforma cea mai înaltă de unde se deschidea panorama oraşului colorată de farmecul amurgului.

Acolo, SUS, am avut surpriza să întâlnim un grup de japonezi. Câţiva tineri se jucau cu un fel de minge neobişnuită pentru noi, probabil ceva specific de-a lor. Veronica a intrat repede în cercul băieţilor, captivată de joacă, după care a primit mingea ca suvenir. Noi, cei trei adulţi, ne-am ascuţit auzul la vorbele turiştilor ce conversau liniştit pe banca de alături. Ne-a atras privirile unul din bărbaţi, cu înfăţişare vădită de japonez, care vorbea curat româneşte. Aşa cum deprinderile profesionale mă însoţesc întotdeauna la drum, am scos reportofonul, cerându-i japonezului permisiunea să-i înregistrez vocea. Acum, deşi l-am reascultat de câteva ori, nu sunt sigură că-i transcriu corect numele – Ikaisu Uolay. De fapt, aceasta n-are vreo importanţă, aşa cum nici conţinutul celor discutate în scurta întâlnire n-are mare însemnătate. În memorie mi-a rămas vorba românească a japonezului, care nu e lingvist, interesul său având ca stimul, pur şi simplu, dragostea faţă de români şi ţara lor, care deja este şi a sa. Încă nu are cetăţenie română, doar viză de şedere prelungită, „aproape permanentă”, a precizat japonezul. Mi-a mărturisit că trăieşte de vreo 20 de ani în România, la Cluj-Napoca. Lucrează în cadrul bisericii neoprotestante („susţinem multe activităţi frumoase şi minunate”), aduce deseori grupuri de japonezi prin zona Transilvaniei, în căutarea de mistere, unde „te înfiorezi la auzul veşniciei”. În acea zi, însoţind prin cetate un grup de conaţionali, se întâlniseră şi cu prieteni români din Rupea. La întrebarea, dacă a găsit în România ceva mai frumos şi mai bun decât în ţara sa, mi-a răspuns că cei mai buni şi mai frumoşi sunt oamenii cunoscuţi în România, de dragul cărora a învăţat limba Ţării şi a îndrăgit obiceiurile acestui pământ. Totuşi, a stăruit să aprofundeze japonezul: „Dacă vorbim aşa, e mai trist ca în Japonia, pentru că mulţi tineri, dar şi oameni mari pleacă să muncească în străinătate. Sunt tineri talentaţi, plăcuţi lui Dumnezeu, care pot să muncească pentru Patria lor, păcat că trebuie să plece”.

Înţelegându-i tristeţea, nu avem timp, dar nici rost să-i spun de unde vin şi la ce realitate sumbră sunt nevoită să mă întorc. Curiozitatea mi se îndrepta spre cunoscuţii săi români, interesându-mă dacă sunt printre ei vorbitori de limba japoneză. „Da, sunt, iată unul, prietenul meu Niculae din Rupea”, a zâmbit japonezul, cuprinzând cu ochii larg deschişi imensitatea milenară a cetăţii.

 MARIA TOACĂ

 Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: